Nu le văd rostul. Ne servesc doar pentru a ne tortura gîndurile în ştreanguri de întrebări de genul: '' dar oare cum ar fi fost dacă?'', care vin ca un roi de ţînţari însetat de propria-ţi linişte, te înţeapă bine în moalele minţii, secîndu-te de echilibru, te lasă cu gîndurile distorsionate de scenarii, îţi încalecă imaginaţia pe care o mîna în vieţi care POATE ar fi fost, dar care nu sunt...te lasă cu sufletul în sevraj..şi îţi spun ''pa''...adică ''ne mai întoarcem''.
Chiedo scusa, la mine nu aveţi ce căuta. E un principiu. Simplu.
Să nu credeţi că sunt femeia de fier pe care nu o muşcă ţînţarii, ba da...însă am înţeles că ele, regretele sunt nişte cadavre(vise, dorinţe, scenarii neîmplinite...moarte)...şi tot ce moare şi nu e îngropat...pute. De asta nu le las mai mult de 3 zile, stau la capul lor cu lumînarea, încercînd să înţeleg..unde am greşit, unde m-am pripit, unde am tăcut, unde prea amar am spus-o...şi dacă nu-l mai pot învia din morţi (adică schimba ceva)..îl îngrop. Şi uit. Şi merg mai departe cu desaga mea.
Vreau să fac o mică specificare pentru a exclude eventuale...neclarităţi. Am utilizat cuvîntul regret în această postare pentru situaţiile cînd poate aş fi putut schimba cursul vieţii mele printr-o decizie, printr-un cuvînt sau pas şi nu am făcut-o. Regretele însă care se nasc din cauză că am pricinuit suferinţă cuiva şi ne mustră cugetul pentru asta (le voi numi - remuşcări pentru a face diferenţă) nu sunt acoperite de această postare. Ele nu se uită printr-o meditaţie...dar despre asta în altă postare.
