Să-mi pun pe ceva semnătura, mă sfătuia bunul meu prieten, găsind eu mai înainte acest răspuns şi în mine. Să mă întorc cu faţa, cu nasul către tenişii cu parfum de tinereţe scăpătată şi de sex sumar, pe nedezbrăcate, în patul fără păcat al părinţilor. Fetele au confesori unul şi unul, toţi peste 25 de ani, toţi sclipitori şi mari creatori - cu degetul în gură, apoi în vagin, apoi zgâriind nisipul: Ana are mere. Am muşcat-o, am gâdilat-o, am plimbat-o prin parcurile patriei, printre găinaţi de turturici. Am astupat paturile cu ea, am acoperit-o, imobilă cum era, cu trupurile mele. Părinţii mă priveau în grup din casa copilăriei, cu bloc notes-urile pregătite ca să noteze scorul.Profesorul de română îmi era viu, bine, călărind bicicleta aia a lui ipocrit-sărăcăcioasă, agitându-şi mâna într-un salut însoţit de o falsă, exuberantă, cu totul exagerată participare a întregului trup. Iar eu îi ţineam locul în cavou. O criptă înaltă, împlântată kitschios în intersecţia mare a oraşului, construită într-un stil gotic neisprăvit, ca pentru oamenii din topor, ogive incert ascuţite, ferestre cârpite cu scânduri din rumeguş aglomerat. Degeaba îi şuierasem dumneaei să nu-l cheme pe nume, trezindu-l astfel din moarte, ar fi trebuit să-i dea pace să pedaleze mai departe, în somnul lui jovial, histrionic, aşa am fi rămas fiecare pe tărâmul propriu: el, călărindu-şi nemişcat, spre o ţintă nepământeană, bicicleta, eu - doar în trecere pe sub arcele grosolane ale cavoului său.
