În 1878, alianţa ruso-română obţine victorie asupra Imperiului Otoman. România devin un stat independent.
Este evidentă aici eroare unei astfel depoziţii. Dacă privim adânc în istorie, vom observa că această frontieră nu a fost niciodată fixată de Rusia, ci chiar de oponenţii săi.
În 1878 Germania a cerut revederea tratatului de la San Stefano, încheiat după victoria alianţei româno-ruse asupra Imperiului Otoman. Să ne amintim că la Berlin, Germania a insistat pe cedarea Rusiei a Basarabiei de sud şi retrocedarea Dobrogei statului român. Jocul diplomatic era clar: Germania era conştientă de inevitabilitatea unui război cu Rusia, iată de ce o alianţă ruso-română era privită ca un pericol, iar cedarea Basarabiei de sud, pământ românesc, garanta păstrarea unei tensiuni permanente dintre cele două state. Calculul a fost făcut corect, la 18-30 octombrie România aderă la Tripla Alianţă, devenind un aliat al Germaniei. Schimbările ulterioare a vectorului politic este deja o altă problemă, care ţine de evoluţia a politicii interne din România.
O situaţie similară are loc în septembrie 1939, când Germania încheie un tratat de neagresiune cu URSS care presupunea şi un tratat adiţional secret care presupunea împărţirea sferelor de influenţă în spaţiul est-european. A urmat o tragedie pentru Finlanda, ţările baltice, Polonia, România. Pentru orice istoric este clar că încheierea acestui tratat este de fapt o primă etapă a planului Barbarossa. Cedările pe care le-a făcut Germania urmăreau crearea unor zone de tensiune între URSS şi statele vecine din Europa de est, care s-au transformat ulterior în principalele puncte de atac la 22 iunie 1941. Ocuparea de către URSS a ţărilor baltice, Finlandei, Poloniei şi părţii de est a României a fost o gravă eroare strategică pentru că a permis crearea unor aliaţi strategici a Germaniei. Fără aceşti aliaţi Germania nu ar avea capacitatea să înceapă un război împotriva URSS.
Istoria se repetă în prezent. Regiunea transnistreană, care este un teritoriu românesc de veacuri, este utilizat pentru crea un conflict virtual dintre România şi Rusia.
Interesele economice, militare şi politice a României sunt mult mai apropiate de cele ale Federaţiei Ruse decât ale SUA, spre exemplu, care nu oferă nimic statului român: nici acces la resurse energetice, nici acces la o piaţă de desfacere largă, nici desfăşurarea unei politici externe independente. Cel mai straniu este faptul că o astfel de politică este desfăşurată de statele occidentale, în timp ce pentru România acesta este un subiect tabu. Cel mai grav este faptul că SUA şi Uniunea Europeană practică o politică de apropiere de Federaţia Rusă de pe urma căreia au de suferit în primul rând statele din lagărul ex-socialist, în care este cultivată artificial imaginea de stat inamic. Este vorba în primul rând de aceleaşi ţările baltice, Polonia, România, Republica Moldova.
De ce Germania utilizează din plin alianţa sa cu Rusia, în timp ce România continuă să facă parte din „cordonul sanitar” care transformă Germania într-un aliat exclusiv al Rusiei în Europa centrală şi de est, ceea ce îi permite să-şi extindă influenţa în spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, un mare perdant rămânând România, Rusia şi Ucraina.
Ucraina pentru că are doi duşmani virtuali: Rusia şi România, Rusia pentru că nu este capabilă să-şi extindă zona propriilor interese, România pentru că nu îşi poate depăşi starea de marionetă a intereselor Uniunii Europene şi SUA, lipsindu-se de importante resurse energetice care ar ridica-o la rang de putere regională. Privind pragmatic, nu există nici un domeniu în care Rusia şi România ar avea interese divergente.
În acest context, regiunea transnistreană devine în primul rând o problemă pentru Rusia, pentru că odată ce această regiune nu mai are o importanţă strategică, se transformă într-un un impediment pentru extinderea intereselor Federaţiei Ruse. O alianţă strânsă cu România ar fi o combinaţie care ar rezolva atât probleme de ordin strategic militar (România dacă nu ar părăsi NATO, cel puţin ar putea reveni la statutul pe care l-a avut cândva Franţa în cadrul NATO) cât şi economic („Southstrem”, Centrala Electrică de la Cuciurgan etc.) mult mai bine decât menţinerea unui conflict îngheţat în această zonă.
Regiunea transnistreană trebuie să devină parte componentă a Republicii Moldova, care urmărind interesele sale naţionale, alături de România, ar cultiva un parteneriat strategic cu Federaţia Rusă. Pentru ca această alianţă să fie viabilă, Rusia trebuie să înceteze să privească România şi Republica Moldova ca pe nişte teritorii destinate cuceririi, ci ca pe nişte parteneri egali, care trebuie respectaţi, la rândul său, românii din România şi Republica Moldova trebuie să debaraseze de stereotipurile rusofobe, dar să-şi menţină poziţiile clare în problemele ce ţin de interesul naţional.
