De ce iubim manelele?
Sunt oare manelele o consecinţă a transformărilor din societatea noastră postcomunistă?Pot fi consideate ca rezultat al adaptării la tot ce reprezintă urâciune şi vulg?
Tinerii nu sunt singurii amatori ai manelelor. Faptul că această muzică s-a extins şi place altor grupuri sociale se explică prin degradarea continuă a vieţii sociale din R. Moldova. Vânzătoarea de plăcinte are priză la cumpărători dacă la ghereta ei răsună „cântecele” lui Costi Ioniţă, Minodora şi mulţi alţi interpreţi de manele. Zidarii care lucrează de zor la construcţia unui bloc sunt motivaţi să muncească şi să presteze servicii de calitate numai dacă le bâzâie toată ziua „bucăţi de dor şi jale”. Ei afirmă că aceste cântece le ung sufletele şi spun lucrurilor pe nume. Fiecare basarabean bătut de soartă înţelege mesajul şi se regăseşte în sărăcia reflectată prin intermediul manelelor. Lumea copiilor străzii este de asemenea invadată de “epidemia manelistică”. Aceştia nu se sfiesc să-şi etaleze existenţa prin intermediul “baladelor” ce derulează firul vieţii al unui paria. Manelele reuşesc să atragă, întrucât prin simplificarea la maximum a formei, conţinutului şi sensului vieţii se ajunge la acceptarea teribilului, a vulgului care duce spre o nuditate psihologică. Preferinţa unora de a se orienta spre decădere şi regres atrage după sine câţi mai mulţi indivizi. Se formează o masă care ajunge să domine, să tiranizează şi să transforme, inversând valorile. Oricât de mult ar fi „omul-manelist” o consecinţă a condiţiilor de existenţă, îl avem, deoarece el se dovedeşte până la urmă a fi necesar. Doar prin intermediul lui se pot accentua şi alte caracteristici ale societăţii, precum: puturoşenia şi josnicia, intoleranţa, violenţa. Fără îndoială maneaua prinde la o anumită categorie socială şi la un anumit segment de vârstă, deoarece în fond nu se rezumă la ceva esenţial şi se defulează sub unitatea unui demers lipsit de orice pretenţii „scrobite”.
Caracteristica cea mai răspândită a epocii noastre este faptul că omul a pierdut în propriii săi ochi, la un grad incredibil, demnitatea, iar incertitudinea, aparenţele sunt proprii acestor vremuri. Trăsăturile respective ar putea trăda o criză de identitate profundă şi ar putea crea imaginea unui popor flecar, nerâvnitor şi lipsit de Dumnezeu.
Nu neg faptul că manelele sunt la fel de importante pentru unii, precum telenovelele reprezintă elixirul vieţii veşnice pentru o anumită categorie de fufe sau după cum microbiştii nu concep să petreacă o zi fără a-şi lua doza necesară de fotbal, scăldaţi plăcut în mocirla sentimentelor de bine şi de împlinire. În cazul în care te animă o astfel de muzică, înseamnă că nu eşti departe de cei care au conceput-o. “Oooooohhh, inima meaaaa!!!” urlă “Copilul-minune” al genului, din dorul şi cheful unui balcanism latinesc, care întoarce spatele tendinţelor spre Occident. De fapt, în asta şi constă valoarea de manifest cultural-politic a “manelei”. Ea scoate în evidenţă nimicnicia cuvintelor aiurite într-o orbecăială supranumită „rimă”, folosind combinaţii precum „De ce mă minţi, de ce mă minţi? Tu eşti tot ceea ce simt...” şi pune pe piedestal calităţile omului de rând, adică ţine de cheful şi dănţuiala vulgului, de problemele şi realităţile lui.
Mai mult despre manele
Huiduite şi caracteizate cu furie, de multe ori, ca o formă subculturală, totuşi, manelele au ascultătorii lor. Sunt mulţi, sunt puţini? Cert este că aceasta a depăşit graniţele de etnie şi clasă socială. De multe ori s-ar putea afirma că aceştia, din păcate, reprezintă o categorie de oameni neocupaţi care nu îşi complică existenţa şi nici nu vor să practice o depăşire de sine. Deoarece nu au cunoştinţe vaste în domeniul muzicii, pentru anumiţi oameni, produsul cultural trebuie să fie unul extrem de simplu şi banal ca să poată ajunge direct la rana sângerândă, având rolul unui prieten capabil să le aline durerea şi să le înţeleagă păsul. Muzica pe care o denumeşte astăzi conceptul de „manea” aduce aminte de o formă matură şi împlinită a kitsch-ului, iar estetica şi profunzimea mesajului practic nici nu merită a fi comentate, pentru că aşa ceva nu există în textul manelelor de azi.
Oare putem înţelege prin manele o formă autentică de exprimare muzicală a românului; un folclor nou, viu, care nu are pretenţii intelectuale şi se naşte direct din ironia şi amarul cotidian al indivizilor de pe meleagurile mioritice? Mai degrabă, manelele ar putea fi considerate o modă la nivel naţional. După cum se ştie, de multe ori moda înseamnă ceva efemer şi fără substanţă. Ar fi bine ca această tendinţă care s-a infiltrat cu stupoare să treacă mai repede, dacă aşa ceva e posibil în cazul manelelor.
Sursa
2007-05-15 12:17:52