Nu şoaptele-ţi cînd plimbam cromatic degete pe degete, închizînd ochii de plăcere între sincope de parcă mi-ar fi fost frică să nu-ţi scap din strînsoare...
Nu murmurele înăbuşite de degetele mele ce te călcau adînc pe carnea buzelor, iar tu suspinai piano-piano sub trosnetul atingerilor mele despletite în preludiu...
Nu clarul vocii tale cînd te desfătam clasic, sufocîndu-mă în corsetul unei sonate...
Te aud cum te dezlănţui în sunete demente muşcîndu-mă frenetic de degetele desculţe de inele...sorbind sîngele ce-mi ţişnea de sub unghiile roase. Cerşeam răgaz încleştîndu-mă în acorduri, adîncimea cărora mă odihnea ca răcoarea unei fîntîni..şi apoi mă ridicam smerită ca un abur spre pieptul tău de unde izvorau cele mai splendide sunete ...mă inunda un sentiment zburător atunci, ce mă smulgea din veşmîntul meu mundan, umplîndu-mi plămînii de răcnet, de o libertate singulară, irepetabilă ..şi atunci credeam în Dumnezeu cu toată fiinţa mea căci tu mă înălţai spre El...
19 Septembrie 2008 ziua cînd mă despărţisem de pianul meu Akkord.
