soare alb, preţios, cum doar în inima pământului mai poţi găsi
şi unde te gândeai să trăim noi? - într-un ţinut gen kentucky, pălării de pai şi cămăşi suflecate, cu pătrăţele, pajişti întinse şi munţi care ţâşnesc de te miri unde, şi să fie linişte, - nimeni să nu ştie de noi, numai noi.
şi eu cred că e incredibil, puţini oameni au şansa să se cunoască minţi şi pe urmă să ajungă trupuri şi să înţeleagă că e nevoie de ambele ca să se iubească.
zice Anzieu că stilul (pe lângă a fi o intervenţie a unor instanţe constrângătoare sau a îndoielii de sine, a supraeului pedepsitor, a nevoii de delimitare) este şi o nostalgie aparţinând copilului ascuns în orice creator dupa timpul când cuvântul era nedespărţit, cumva, de ceea ce desemna, când cuvântul avea forma obiectului, era fotografia lui, cum ar veni
