Românii peste media încearcă să se comporte ca şi când ar trăi într-o ţară normală: sunt dinamici, încearcă să-şi facă rost de un trai decent, îşi cumpără devices complexe, care îi fac dependenţi de wifi, dar îi şi ajută să fie la curent cu toate noutăţile din domeniul lor, muncesc oricând şi oriunde au... răgaz - tabele, rapoarte de sinteză, texte pe bloguri, articole, CV-uri trimise neîntrerupt. Aceşti cetăţeni responsabili, competenţi şi, uneori, bine şcoliţi, nu au nevoie de stat. Statul, pentru ei, este, mai întâi de toate, "definit" de infrastructură: el există pentru ca aceşti indivizi de încredere să se poată mişca nestingheriţi, să-şi dea liberi măsura dotării lor şi să primească înapoi roadele muncii lor, după merit. Se pot lipsi de protecţia guvernului, de intervenţia lui "providenţială", pentru că nivelul lor intelectual şi de pregătire profesională, situat peste media naţională, le-ar permite să fie realmente independenţi, pe cont propriu. Ei sunt cei care - într-o patrie acătării - tractează societatea, dându-i tonul, impunând ritmul, ei sunt parte din elită, clasa de mijloc, the trendsetters.
În accepţiunea mea, elita nu-i conţine doar pe cei cu doctorate (câtă vreme un Mischie are doctorat, iar un Umberto Eco - nu, fie-mi permis să tratez cu circumspecţie toate celelalte doctorate obţinute în România). Elita este masa celor care, pe lângă veniturile din salarii, în caz că nu îşi pot asigura confortul lor şi al copiilor, se mai apucă şi de altceva, vând o idee, o marfă, produc ceva în plus, în puţinul timp rămas liber. Pentru că NU le place să stea cu mâna întinsă la bugetul naţional! Este sub demnitatea lor.
Pentru această pătură socială cu iniţiativă privată, mândră nevoie mare, statul român e un figurant agasant, în cel mai fericit caz. Lăsând la o parte eufemismele, statul este tâlharul lor, de fapt. Piedică în calea succesului lor, frână, temnicer inteligenţei lor practice. O entitate nereprezentativă. Ei îşi achită prompt, maniacal, responsabilităţile civice, financiare, statul e veşnic încremenit în proiecte simulate, menite, în teorie, să ne facă viaţa mai lesnicioasă. Ei contribuie masiv la bugetul naţional şi la prestigiul (şi aşa, precar) României în lume, statul îi "găzduieşte" într-o ţară situată pe ultimele locuri la infrastructura de internet, cu drumuri medievale, ocolite, suprapuse pe străvechile drumuri de căruţe.
Arad - Viena, pe calea ferată: 6 ore. Arad - Bucureşti, cu CFR: 10-13 ore. Aceeaşi distanţă (un cititor cu bun simţ al Dilemei vechi menţiona şi ruta Paris - Aix-en-Provence, 880 km: cca 4 ore cu TGV, menţionez asta asta numai pentru a întări lehamitea, eticheta definitivă de tărâm inutil, lipită acestui spaţiu)! În această ecuaţie, practic, România nu există. Pus în comparaţie cu administraţii funcţionale ale altor ţări (nu necesarmente superdezvoltate), statul român se neagă pe sine, se autodizolvă simbolic într-un lac de penibil. România seamănă unui staul lăsat nesupravegheat, cu gardul în ruină, pătruns de bălării, dar populat cu ciobani traşi la patru ace, armanizaţi, blindaţi în maşini-tanc pe care nu au unde le folosi - şi nu fac aluzie la de-alde Becali, ci la politicieni şi beizadele.
