Ieri, fiind la o staţie în Bender (Tighina), am prins replica unei discuţii dintre doi tineri ” săptămâna viitoare îi batem pe români” (în rusă sună şi mai violent ). Ştiam eu că românofobia e acolo ceva ordinar, dar totuşi m-a făcut curioasă dialogul. Mi-a trecut un pic din emoţii urmărind firul discuţiei. Se vorbea despre meciul de săptămâna asta (17 septembrie) – Sheriff Tiraspol- Steaua Bucureşti.
Cert e că cei din stânga Nistrului vor fi de partea Tiraspolului, dar noi, restul ? S-ar părea că e doar un simplu joc, însă acesta devine interesant şi curios chiar şi pentru cei care n-au habar de lumea fotbalului – urmează să se confrunte o echipă a României şi una a nuştiu cui, dar care va reprezenta steagul şi demnitatea Moldovei în faţa microbiştilor europeni. Ar vrea poate cei de la Tiraspol ca alături de numele Sheriffului să apară steagul lor roşu-verzui, doar că aşa ceva e imposibil. La toate campionatele unde au evoluat până acum fotbaliştii de la Sheriff, suporterii erau înarmaţi cu tricoloruri, iar în tribune se striga « Moldova ». Pentru Europa există o Republica Moldova (asta pentru cei care cunosc câte ceva despre noi), aşa că suporterii transnistrieni sunt nevoiţi să-şi lase mofturile acasă.
Deci, iată şi dilema (despre care a scris dimineaţă şi Mihai Bologan) – de partea cui vom fi : Steaua sau Sheriff. Vom susţine o echipă care reprezintă Moldova, dar nu ne reprezintă pe noi întru totul sau o echipă românească condusă de Becali ?
Pe lângă caracterul pur sportiv, totdeauna aceste competiţii au un profund caracter naţional. Indiferent că îţi place fotbalul sau nu, eşti mândru pentru echipa ţării tale atunci când câştigă sau, în cazul unui eşec, suporţi ruşinea. Sunt curioasă cum se va manifesta acest caracter naţional în cadrul jocului de joi, apoi din decembrie în meciul retur care va fi jucat la Tiraspol. Pe nimeni nu-i interesează că suntem acelaşi popor, reprezentăm ţări diferite. Delicată situaţia asta.
Nu e meciul atât de important cât situaţia creată. Eu una de mică am fost susţinătoarea României, fie că era vorba de un campionat mondial de fotbal sau jocurile olimpice. M-am bucurat enorm ori de câte ori gimnastele din România obţineau încă o victorie, iar la gâtul lor se atârna aurul sub fundalui « deşteaptă-te, române ». Poate atitudinea mea ar fi fosta alta dacă în competiţie ar fi intrat şi participanţi din Moldova (doar că, din păcate, noi n-avem gimnaste de talia Sandrei Izbaşa sau Daniela Druncea)
Exact aşa şi în cazul Eurovisionului. Până a participa Moldova la această competiţie muzicală, susţineam reprezentantul României şi mă rugam să aducă Eurovisionul la Bucureşti. Până în 2006. Nu că nu mi-ar fi plăcut atunci de Luminiţa Anghel, dar pentru că în concurs erau şi Zdop şi Zdup, care în pofida faptului că sunt vorbitori de limbă rusă, ne-au reprezentat ţara (şi-au făcut-o bine) cu o melodie în română.
Fiecare trage jăratic (sau varianta dobrogenilor : spuză) la turta sa. ;)