Tot mai des îmi atîrn gîndurile în arcuri de ceas. Mi-e frică de timp cînd dau mîinile la spate şi abia de pot pipăi un trecut anemic. Şi nu-mi spuneţi că am în faţa mea o viaţă, căci nu mă tem de moarte. Este ceva mult mai straşnic. Este gîndul că voi privi în urma mea şi voi vedea aceeaşi pîclă fără umeri pe care o văd acum, pe care nu o pot cuprinde, pe care nu o pot săruta, cu care nu mă pot alina zicîndu-mi: " A meritat să trăiesc!" Mult, puţin..oricît, dar a meritat căci iată cuprind cu vlaga ce mi-a mai rămas în gînduri Sensul Vieţii, îl cuprind eu, dar cel mai important e că mă cuprinde el în braţele lui, mă pune pe genunchi şi mă adoarme. Aşa mi-ar plăcea să plec.
Oare ce braţe va avea Sensul meu? Braţe de copil, de soţ iubitor, de carieră, de dragoste de Dumnezeu?
Sunt gîndurile care-mi ticăie acum cînd dau privirea peste umăr şi văd acest tînăr de aproape 24 de ani, de o frumuseţe încă nedefinită, cu buza de sus subţire ca lama, cu braţele lungi, visător şi flămînd. Mercuriu în pribeaga lui fericire se zbuciumă încercînd să-şi găsească straiele care l-ar proteja şi încălzi, care nu s-ar învechi niciodată deşi-ar fi roase la mîneci şi guler de timp, care nu i-ar fi mici nici peste 50 de ani dacă va ajunge să-i trăiască, straie în care nu i-ar păsa de ce zice lumea, horcăind pestea viaţa lui, dar în care ar însăila chipuri de oameni buni, cuvinte binevoitoare şi sincere, prietenii adevărate...straie de care s-ar dezbrăca cîndva în pîlpîitul lumînării şi prividu-şi veşmîntul curat l-ar lăsa într-un inel, într-un leagăn şi poate într-un blog.
