Imaginaţi-vă o posibilă peliculă de-a maestrului Bergman, în care mai multe voci rostesc aceeaşi poveste, privită din unghiuri diferite, în tonalităţi diferite, dar reunite, cumva împotriva voinţei lor, într-un cor cacofonic. Vocea conştiinţei, vocea eului, vocea vinovăţiei, vocea observatorului exterior, ceva mai obiectiv, vocile arhetipale ale strămoşilor sau ale persoanelor care, odinioară, am fost, toate învălmăşindu-se, izbindu-se unele pe altele ca să iasă la suprafaţă, să se facă în mod cât mai clar auzite. Rezultă o continuă şi oprimantă rumoare literară, cu unele accente iritante, dar, într-un sfârşit, cu înşelătoare efecte hipnotic-acaparatoare asupra celui care le ascultă citindu-le. Un soi de cor antic fără dirijor, ghidat mai degrabă din cuşca sufleurului.Scrisul alambicat, abundent, al lui Antunes, fără a fi cu uşurinţă sau pe de-a-ntregul comprehensibil (ori, poate, tocmai de aceea) provoacă dependenţă, dar şi o stare vecină cu demenţa. Un straniu disconfort, în care alegi să rămâi mai departe, mânat şi minat de curiozitate. Cartea, vălmăşagul acela vociferant, ce ne apare ca scăpat din frâu, ţi se mută în cap, prinde acolo rădăcini, amestecându-se cu propriile sondări, interogaţii, regrete, reminiscenţe, anxietăţi. Aceasta bănuiesc că este şi ţinta, şi semnul izbânzii obsesiei totalitare a romancierului de a fi trăit iar şi iar, la fiecare lectură, până la nemurire. Citindu-l pe Antunes, devine extrem de cărnoasă spaima că, dacă te-ai opri din lectură, cartea, personajele sale, autorul lor, dar şi tu însuţi v-aţi risipi ca şi când nu aţi fost nicicând...
Toţi povestaşii-personaje, foşti actanţi, într-o mai intensă sau mai redusă măsură, se înghesuie să-ţi împărtăşească trăirile, să câştige pentru sine poziţia de primadonna. Sau, dacă doriţi, să dobândească dreptul de a-şi interpreta solo-ul. Nu se distinge, însă, un solist în poemul lui António Lobo Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor* decât către finalul cărţii, abia atunci când celelalte glasuri părăsesc, rând pe rând, corul gălăgios - cu melodia lui interpretată în canon dizarmonic, încropit ad-hoc. Iar vocile ”pleacă”, nu pentru că şi-ar ceda altcuiva, din politeţe sau din generozitate, locul, ci pentru că-s, fatalmente, învinse de denaturare, sunt scoase, pur şi simplu, din poveste, prin înalta intervenţie auctorială, retrăgându-se scâncind înapoi în prăfuitele fotografii, de unde au şi coborât, întrebate, chemate sau nu.
Tresar, surprins, către ultimele pagini, atunci când glasurile, până atunci greu de strunit, se scurg într-una singură, care pare a fi cea a însuşi scriitorului: ”(...) şi odată cu mine vor muri personajele acestei cărţi care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc şi pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine (...)”. Înţelegem astfel că un creator vieţuieşte şi scrie nu atât pentru a se nara pe sine (cum mărturiseşte Márquez). Un narator înnăscut povesteşte ameninţat, presat şi inspirat de ghilotina gândirii sale magice, care îl "asigură" că, în caz contrar, ar fi într-o clipită nimicit de scurgerea timpului şi de uitare (soartă rezervată nouă, aş spune eu, speciei cititorului mut, care, pe de-o parte, îşi trăieşte şi încearcă să-şi înţeleagă propriile zile, trăieşte apoi şi laolaltă cu personajele cărţilor parcurse, dar nu e capabil a transmite toate acestea mai departe, nu este măcinat de întristătoarea obsesie de a se nemuri în cuvinte scrise). Un strop de vanitate.
Ordinea naturală a lucrurilor nu este un alt roman despre ”relaţia unui bărbat ajuns la senectute cu o jună de liceu”, cum s-a acreditat şi răspândit vestea, probabil că în scopuri stupid comerciale. Relatarea, continuitatea ei - şi nu erotismul - este cea care prelungeşte speranţa de viaţă atât a povestitorului cât şi a ascultătoarei sale excedate. Singurul lucru care, într-adevăr, ”se petrece” în carte este Moartea. Da, ea este celebrată în fiecare pagină, chiar şi-n foarte economicele scene erotice. Melodia morţii este unica putincioasă a reuni glasurile tuturor personajelor înscrise în line-up pentru a lua cuvântul.
O revistă glossy îmi închipui că şi-ar intitula cronica la noua traducere din Lobo Antunes: A povesti pentru a-ţi omorî radicalii liberi. Un psiholog pasionat de lectură ar putea judeca, grăbit, că este romanul unei ireversibile psihoze; un tânăr recenzent, dornic să arate lumii ce neîmpărtăşită capacitate de sinteză deţine el, ar putea propune formula: Romanul unui zbor subteran (de revizitat, pentru edificare, Avionul cu abur). Eu prefer ”varianta” încă nepredată tiparului a incertului recenzent - veţi descoperi în pagini şi argumentele. Prin emfaza lui oarecum lirică, prin formularea lui ermetiza(n)tă, verdictul tânărului nostru închipuit se apropie mai mult de un anume ”adevăr” al cărţii lui Antunes.
_________________________
*António Lobo Antunes (foto) - Ordinea naturala a lucrurilor
