Dimineţile de toamnă sunt femei cu mîinile reci ce-şi strecoară degetele subţiri prin crăpături de ferestre mîngîind plapuma ce asemeni unui mugure te înfăşoară într-o căldură leneş de plăcută. Nu e căldura soarelui ce-ţi colorează celulele, nici căldura unei îmbrăţişări ce te topeşte pe dinăuntru, nici căldura buzelor...e o cu totul altfel de căldură. E, pur si simplu, caldă. E caldă plapuma ce-ţi acoperă umerii, e cald cearşaful sub greutatea somnului tău, e caldă pernuţa moale. Visele în acest moment al dimineţii îţi leagănă foarte lent imaginaţia pentru a nu te trezi din dulceaţa somnului matinal. "Tu dormi, dormi dulce, toate vor avea grijă să nu-ţi bruieze liniştea...dormi.", îţi spune visul moale-moale în care nici nu păşeşti de lene...
Zîîîîîîîîr---zîîîîîîîr-----zîîîîîîîîr.
Cel mai nemilos obiect existent - alarma...ca un barbar cotropeşte regatul moale şi cald, fugărind resturi de vise, sfredelind în aburul ermetic de căldură, trăgînd cu un cleşte de gîndul trebuie să te trezeşti...
Şi într-o ultimă sforţare de a reface acea dulceaţă de somn, scoţînd o mînă trîndavă de sub plapumă, îndreptînd-o orbeşte spre ţipătul implacabil...alergînd după visele ce au pornit să se spulbere în răcoarea dimineţii, zici rugăciunea de dimineaţă:
" Mai daţi-mi cinci minute, doar cinci minute, cele mai dulci minute...şi gata".
