Eu de fiecare data in perioadele mele de alergat in fiecare dimineata (ca asa se intimpla, pe perioade) tot timpul reusesc sa ma motivez doar intr-un singur fel: ca asta trebuie sa devina un mod de viata, ca asta e ce trebuie sa fac pina la sfarsitul vietii, ca metabolismu meu nu-mi permite sa lenevesc pe canapea si sa maninc ce-mi pofteste inima. Si de ce doar astfel devin eficiente incurajarile mele de a ma trezi cu noaptea-n cap cind toata lumea doarme, sa-mi pun adidasii si sa infrunt cu mare curaj frigul de afara? Pentru ca noi avem tendinta sa ezitam atunci cind realizam existenta unei alternative, a unei evadari, a unei intorsaturi intr-o alta directie, cu speranta ca poate ce ne asteapta acolo se va dovedi o optiune mai buna.
Iar idea asta ma duce la un gind mai vechi de-al meu: ca multitudinea optiunilor in viata ne face mai nefericiti. Cit de fericiti par stramosii nostri in comparatie cu noi. Ei nu traiau in fiecare zi cu o constiinta a unor posibilitati care iti pun la indoiala in mod constant alegerile facute: si daca trebuia sa aleg altceva? Ca doar sigur exista o cale mai neteda spre ce imi doresc. Dar parca mai stim ce dorim in acest amalgam de optiuni, perspective, informatii, oferte, etc etc?
Si intorcindu-ma la motivatie. Asta e tot ce ne trebuie pentru a ajunge la idealul propus, odata ce trecem partea cu motivatia, e ca si parcurgerea a mai mult de jumatate de cale. Dar nu e asa de simplu, pentru ca a fi motivat inseamna a fi inarmat in fiecare zi cu argumente: si de ce e nevoie de atita efort, si de ce trebuie sa muncesc din greu acolo unde altii primesc gratis, si de ce pina la urma am nevoie de lucrul asta? Nu e mai simplu sa renunt si basta?
Motivatia e unealta invingatorilor. Este oare si a celor fericiti?
