Ideea de firesc, de normalitate nu este înnăscută şi nu se formează spontan, ci în timp, şi este modelată de mediu, părinţi, şcoală, prieteni, societatea în ansamblu, de practicile ei dominante. Poate de aceea cred că le cer prea mult unor oameni atunci când le imputez că nu îi receptează firesc şi normal pe homosexuali, clasificaţi ca stranii doar în baza sexualităţii. Prea mult pentru că ei nu pot şi nici nu ar avea niciun interes să dărâme un edificiu care mă include automat într-o categorie aparte, imediat ce îmi conştientizez orientarea sexuală. Creată artificial, diferenţa ajunge într-un final să fie a doua natură a celui exclus. Nu pot schimba nici practicile sociale sau culturale pentru că şi ei sunt angrenaţi în mecanism fără ştirea lor, şi nici nu ar avea posibilitatea să le schimbe chiar dacă ar fi bine intenţionaţi.

Senzaţia de stranietate şi nefiresc este o consecinţă logică a aranjamentelor societăţii, a modului cum sunt constituite instituţiile ei, a orizonturilor ei de aşteptare. Cum pot să fie receptaţi ca normali homosexualii de către cei din jur, dar să se recepteze şi ei înşişi ca atare, dacă au fost incluşi până mai ieri doar în în discursurile popilor, în dosarele şi studiile psihiatrilor, iar mai recent au fost scoşi şi de acolo fără să fie incluşi în altă parte? A auzit cineva în copilărie ceva despre homosexuali de la părinţi sau de la profesori? Se spune ceva despre ei în manualele şcolare? Unicul loc în care e posibil să auzi ceva de homosexuali este strada, unde circulă anecdote scabroase concepute în mediul penitenciar. Cam atât. E şi normal să nu fii perceput ca firesc când se află că eşti “altfel”, pentru că homosexualii sunt în imaginarul vulgului un soi de fiinţe mitice monstruoase, care locuiesc în alt spaţiu, pe tărâmuri la fel de mitice. Deci nu e surprinzător că atunci când realizează că în faţa lor e un homosexual, majoritatea oamenilor devin brusc atenţi, încep să manifeste curiozitate (în cazul în care nu sunt cuprinşi de panică) şi privesc la el ca la un exponat de muzeu sau ca la o fiinţă de pe altă planetă.

Am vizionat acum câteva minute evoluţia lui Naomi la Mamaia, pe You Tube. Nu ştiu dacă e transsexual ori travestit, nu contează. A avut o ţinută scenică decentă, fardul nu părea grotesc şi dacă nu ştiam cine este, aş fi crezut că e o femeie ca multe altele. Totuşi, am avut o senzaţie de disconfort, de straniu, de neadecvare nu pentru că Naomi ar fi stranie şi neadecvată, ci pentru că aşa mi-au fost simţurile dresate să recepteze, să reacţioneze. Îmi imaginam rânjetele şi remarcile veninoase ale spectatorilor, atât din sală cât şi din faţa televizoarelor, sau privirile lor pline de milă şi compasiune, şi îmi venea să urlu de ură şi revoltă…

enervant.wordpress.com