Îmi amintesc euforia din anii ‘90, când basarabenii au cucerit multe drepturi pierdute, de neimaginat doar cu câţiva ani mai înainte. Starea de fericire generalizată era de înţeles. La fel de previzibil era şi faptul că bucuria nu va dura la nesfârşit, personalităţile paşoptiste radioase înfăşurate în prosoape şi cu icoane în mâini, făcându-şi cruce cu orice ocazie, îi vor face pe mulţi să aibă alergie la tot ce putea fi asociat cu noţiunea de “naţional”.
Căci noii lideri au înţeles că emanciparea unui popor înseamnă doar ostrăpăţuri şi straie populare, muzică lăutărească şi religie care să se substuie statului. Zis şi făcut. În scurt timp, Basarabia a început să semene cu un tărâm idilic din veacul XVII, cu copii dichisiţi în catrinţe şi iţari, recitind la festivităţi şi oriunde “Tatăl nostru” (doar suntem un popor creştin).
Parcă ar fi frumoase cântecele populare şi odăjdiile popilor, nu mai vorbesc de exotismul emanat de ele, dar parcă totuşi nu ar fi suficient pentru nişte copii care vor fi nevoiţi să supravieţuiască în secolul 21, nu 18. Pe termen scurt, statul are de câştigat dând preferinţă istoriei, datinilor strămoşeşti şi religiei încă mai străvechi în dauna tehnicii, tehnologiilor informaţionale, căci nu-l costă nimic carnavalurile stupide organizate în şcoli cu straie naţionale kitch, cadelniţe şi apă sfinţită. Astea nu necesită bani, spre deosebire de calculatoare ori tot felul de maşini, de profesori care le-ar educa discipolilor anumite abilităţi specifice vieţii moderne. Rămâne de văzut doar dacă pe termen lung, românii basarabeni vor reuşi să ţină pasul cu alte etnii, preocupate mai puţin de istoria romanţată şi mai mult de realizările ştiinţei. Căci dacă lucrurile vor evolua în continuare la fel în domeniul educaţiei, e puţin probabil că va veni cineva în Basarabia să facă munci necalificate, aşa cum o fac în prezent basarabenii care emigrează în masă, atât spre Răsărit cât şi spre Asfinţit, în speranţa că vor găsi o stradă de măturat ori un closet de curăţat…
enervant.wordpress.com