- Tu pur si simplu nu ai pierdut pe nimeni apropiat încă..
- Poate..De fapt, l-am pierdut pe Grişa, dar eu nu am pierdut, asta tu crezi că noi murim şi dispărem de parcă nici nu am fost vreodată. Eu cred că el există undeva acolo şi peste ceva timp îl voi întîlni.
- Nu ţi-a venit niciodată în gînd că te amăgeşti? Nu ai simţit îndoială?..
- Nu.
- Da eu mă îngrozesc la gîndul că într-o singură clipă aş pierde totul. Nu mă tem că aş putrezi făcîndu-mă praf. Mă tem că nu te voi mai vedea după asta.Niciodată. Deloc. [Pauză] Eu voi muri prima.
- Iar tu cu prostii de astea. Nimeni nu ştie cînd va muri.
- Eu simt, spuse ea şi se cufundase mică de tot în braţele lui ca într-un leagăn.
- Stranie mai eşti...şi acum de ce zîmbeşti?
- Sunt fericită că am reuşit să-ţi spun cît de mult te iubesc. Cînd eram departe de tine, aveam frica asta să nu mi se întîmple ceva şi să nu reuşesc să o fac aşa cum o fac acum...privindu-te în ochi sub greutatea braţelor tale mari.
- Şşşş...nu se va întîmpla nimic rău.
- Dar dacă se va întîmpla acum sau peste 10-20 de ani, vreau să ne vedem. Promite-mi că vei veni aici, la locul nostru, în fiecare Septembrie 15, la orele 5..seara. Voi veni şi eu. Şi ne vom vorbi...eu te voi asculta.
- nebuno..
- Să vii în albastru, ador culoare asta pe tine. Deci vei veni?
- Voi veni..
- Voi veni şi eu. Promit.
