Când venisem ultima dată cu microbuzul Chişinău-Suceava, i-am avut vecini de scaun pe un tată cu fiica sa de vreo 6 ani. Mai rar aşa copil cuminte, puţin dolofană , oacheşă – chipul ei mi-aducea aminte de mine în copilărie, doar fizicul, căci eu departe de-a fi un copil ascultător. Timp de 7 ore ne-am tot schimbat cu priviri cu ea, iar când coborâsem m-a petrecut cu un zâmbet. Aveau alături un acordeon. Mă gândeam în sinea mea că se întorc de la rudele din Moldova sau fata o fi învăţând la o şcoală de muzică şi au cumpărat acordeonul de-acolo…nici prin gând să-mi treacă…
Azi fiind în oraş am întors capul la auzul unei frumoase voci de copil acompaniată de sunetele acordeonului. Erau condrumeţii mei de acum 2 săptămâni. Cântau în stradă pentru bani. Am rămas descumpănită, abia peste câteva secunde îmi revenisem. Am mai întors capul de câteva ori să mă conving că nu-i confund cu cineva. Din păcate, nu greşisem – erau ei. Vocea fetei îi îndemna pe mulţi trecători să întoarcă capul şi să-i privească cu admiraţie. Însă puţini se încumetă să dea ceva bănuţi. În România oamenii sunt mult mai reticienţi faţă de cerşetori. Da, ei nu cerşeau, dar din moment ce ieşi în stradă eşti catalogat de mulţi drept “cerşetor”.
De obicei nu dau bani în stradă, cerşetorii aici mi se par uneori agresivi şi foarte insistenţi, iar dându-le bani uneori îţi faci mai mult rău decât bine. Data asta n-am putut să nu mă întorc să-i dau fetiţei ceva. Nu sunt cerşetori, îşi câştigă banii cinstit cântând ore în şir (şi nu pur şi simplu, ci cu suflet) în bătaia soarelui de august. Doar nu şi-au lăsat casa de bună voie în Moldova şi-au venit în Suceava de dragul cântatului. Mi-a zâmbit larg (probabil mă recunoscuse) fără să-şi înrerupă cântarea. Păcat pentru talentul fetei, dar şi mai regretabil pentru Moldova, care (până când) nu poate oferi copiilor săi un viitor la ei acasă.