De Rezina ma leaga amintiri plăcute, m-am simţit foarte bine ori de câte ori am fost pe aici. Eram copil, prizonier în sat şi mă fascina viaţa la oraş. Fiind centrul raionului în perioada sovietică, dar şi după obţinerea independenţei, părinţii mei aveau drumuri dese la Rezina. Îi rugam să mă i-a cu ei, mă luau şi nu era fericire mai mare pe lume. Pe atunci se venea greu la Rezina. Autobuzele erau atât de pline încât abia respirai, totuşi dacă ştiam că urmează să plec la oraş toată săptămâna eram numai un zâmbet.
Ce vedeţi în poză este Nistrul. Peste Nistru este Râbniţa, Transnistria. Adicătelea un alt stat. O să vedeţi mai jos de ce spun asta. Cele două oraşe, Rezina şi Râbniţa au fost legate unul de altul industrial, economic, social în perioada sovietică. Dacă nu era războiul, probabil cu timpul deveneau un singur oraş, cum s-a întâmplat cu Buda şi Pesta. Referitor la război. Această legătură extrem de strânsă dintre oraşe a făcut imposibil conflictul armat în acest loc al Republicii Moldova. Nu s-a tras nici un foc, iar oamenii treceau podul peste Nistru fără probleme. De exemplu, mergeau să se trateze la policlinica din Râbniţa mult mai bogată şi mai dotată. Totuşi, au existat zvonuri că în Râbniţa, pe clădirile înalte de lângă râu, au fost instalate cuiburi de mitralieră şi lunetişti. Nu ştiu dacă a fost adevărat, cert este că nici un om nu a murit, slava Domnului, în acel război dintre Moldova şi… Rusia.
Nu am fost decât o singură dată în Râbniţa, aşa că am avut o dorinţă - să mă apropii de graniţa dintre cele doua state. Am vrut să văd cum este. Prima oprire - aşa numita vamă moldovenească. Mai exact un post de poliţie unde se învârt şi nişte vameşi. Nu fac decât să oprească maşinile să le verifice şi atât. Se trece uşor prin acest post de poliţie.
Lăsăm în urmă poliţiştii moldoveni. Un steag ne flutură la despărţire. Acolo se termină Moldova, aici începe tărâmul nimănui. Este un teritoriu negru în care autorităţile moldoveneşti nu au nici iluzia că pot conta. În asemenea condiţii nu pare atât de absurdă ideea absurdă de dare în arendă a unei părţi de ţară care nici nu ne aparţine.
Intrăm pe pod: celebrul pod peste Nistru dintre Râbniţa şi Rezina, una din puţinele legături dintre oraşe. Este foarte lat, puţin circulat, iar din cauza asta pare şi mai mare. Circulaţia şi comunicaţia dintre cele doua maluri de Nistru este foarte proastă. În anii ce au urmat războiului s-au surpat una după alta toate legăturile ce făceau din cele doua localităţi oraşe surori.
Iată şi Nistrul. Iată şi clădirile înalte pe care ar fi fost instalate mitralierele. Noapte Râbniţa este un oraş plin de lumini şi strălucitor. Când eram mic credeam că acest oraş a fost făcut tocmai pentru ca cei din Rezina să aiba o privelişte frumoasă noaptea.
Dacă prin postul de vamă moldovenesc se trece ca prin unt, postul transnistrean este intransigent: “pe aici… se trece greu“. Observaţi ce coadă se face, iar asta la o circulaţie subţirică. Transnistria vrea să-i facă pe oameni să simtă că trec un hotar de ţară. Altfel cum să-i convingi că au intrat în alt stat? Nu mergem mai departe, preferăm să nu stăm la coada aceasta enormă doar pentru a vizita mica Uniune Sovietică.
Dacă cu maşina este un calvar să ajungi pe celălalt mal, pe jos se trece mult mai uşor. Priviţi şi vă minunaţi de inventivitatea acestor copii. Sunt copiii sărăciei, copiii care ştiu să se descurce. Copiii din oraşele Moldovei, mai sărace chiar decât satele Moldovei, îşi trăiesc totuşi copilaria. De altfel, ei sunt o noua generaţie care va creşte si va crede că aşa este normal să se treacă peste Nistru: aşa au prins.
Ne întoarcem spre Rezina şi trecem pe lângă penitenciarul cu risc înalt de securitate. Aici stă închis un mare bandit în lege din Moldova, în rusă vor v zacone, Micu. Cel puţin aşa ştiam eu - că stătea. O adevărată vedetă acest Micu; înger şi demon. A fost ctitor de biserici, dar a şi luat multe vieţi au spus procurorii şi au fost crezuţi de judecători, care l-au băgat pe viaţa la răcoare pe bandit.
Ce ziduri, ce constructie - o adevărată fortăreaţa închisoare. Nu are cum să fugă Micu, nu?
Drumuri proaste, maşini sovietice - imaginea după care poţi recunoaşte Republica Moldova. Este deja un cliseu.
Nu că ar fi mare sărăcie în Rezina, dar nici bogăţie nu este. Un orăşel de provincie cu mulţi moldoveni plecaţi peste graniţă. De aici şi unele maşini mai bunicele pe ici, cole.
Încetul cu încetul oraşul se transformă în sat. Cei de la parterele blocurilor îşi maresc apartamentele, îşi fac adevărate grădini, garaje, ce mai, adevărate gospodării pe lângă bloc. Un exemplu, în poză.
Nu sunt nostalgic dupa perioada sovietică, dar tot mai bine era atunci. Suntem în centrul oraşului. Un loc plin de viaţă odată, animat. Ce vedem astăzi? Linişte tristă. În timpul sovietic oraşul mustea, creştea, avea de toate. Pentru că nu s-au făcut investiţii, pentru că nimic nu se mai întâmplă în Rezina, oraşul arată mult, mult mai prost decât în acele vremuri. De altfel ca şi toată Moldova.
Şi şoseaua ce traversează Rezina este mai mult pustie. Oare o fi semn de criză. Dacă stau să mă gândesc bine, recesiunea este un stil de viaţă pentru moldoveni. Dacă vorbim de Rezina trebuie să precizăm că vara este încă bine. În schimb iarna este frig, încălzirea centralizată a fost distrusă, iar oamenii trebuie să se încalzească la sobiţe sau aparate cu gaz, în funcţie de bugete. În aceste condiţii înţelegi nostalgia… după vremurile când era cald în casă.