Troleele alearga nebune pe strazile Clujului. Ploaia loveste in oamenii ce se ascund ca niste furnici. Stropii sar salbatici cand ating pamantul, iar frunzele arborilor sunt manate de vant. Umbrelele rezista cu greu, peste tot esti vanat de perechi de ochi ce te privesc ca pe un nebun, desi nu alergi pe strazile Clujului…
Nu mai stiu pe unde sunt. Vreo doua zile abia de mi se vedea capul din santurile de prin Floresti, acu o zi pe la 8 km de Cluj pe marginea drumului admirand tirurile ce zboara in goana, iar maine? E fain Floresti-ul, dar am promis sa nu mai merg pe acolo. Decat sa surp zidurile la care am muncit. In fine. E o chestie, dar pe altadata. Pentru ca daca ma intreb acum unde sunt, ma ingrijoreaza faptul ca nu stiu sa dau un raspuns.
Soarele incearca sa se smulga de dupa nori, dar scapa doar doua raze. Care m-au facut sa inteleg ca desi e si dura, viata are multe chestii frumoase. Chiar si cand ajungi ca si mine. Un om din care a ramas numai umbra si gandurile si grijile, care mereu vine cu intrebari la care nu va afla raspuns, un om care fara sa vrea creeaza probleme celor din jur, probleme pe care mai apoi tot ei sa le rezolve.
M-am pierdut. M-am ratacit printre boxele de gunoi. Am plecat in lumea lor pentru a-i intelege, pentru ca ochii care te privesc nu mint, dar ascund multe lucruri care ma atrag si ma intereseaza. Pentru ca exista lumea “lor” si lumea “noastra”. Doar periodic revin pe net si va povestesc. Pentru ca viata nu se traieste in palatul lui Becali sau in loja lui Dinamo sau in birourile de la Petrom. Cautati(-ma) in boxele de gunoi si veti intelege si singuri.
Priveste in ochii oamenilor de pe strada macar un minut. Va fi indeajuns sa crezi. O poveste pe care fiece mana intinsa tre sa o spuna.
