M-a intrigat ideea că la baza bancurilor stă, de fapt, un conflict nerezolvat. Atunci când dispare conflictul, când societatea sau altă instanţă care îl produce ajunge să-l soluţioneze, bancul îşi pierde poanta şi se transformă într-o naraţiune banală despre o anumită realitate.
În continuare, voi exemplifica teza printr-o anecdotă. Într-o localitate din Ardeal, Ion îşi anunţă tatăl:
- Tată, eu mă însor.
- Să fii sănătos, fiule, era şi timpul. Şi cu cine te căsătoreşti?
- Cu Iştvan.
- Cu Iştvan??? Ai înnebunit, Ioane?! Iştvan e ungur!!!
Acum imaginaţi-vă că-i spui “bancul” unui olandez. Cum credeţi, respectivul va încerca să schiţeze măcar o grimasă, ca să fie solidar cu naratorul, să-i arate că a prins poanta? Mai mult ca sigur că un cetăţean dintr-o ţară în care căsătoriile homosexuale au fost legalizate nu se va prinde că dialogul de mai sus e un banc, care trebuie să producă un haz de nedescris, hohote isterice şi la care trebuie să reacţioneze într-un anumit fel, “adecvat” ca să evite anumite suspiciuni. El va interpreta atitudinea tatălui lui Ion ca pe un fapt divers, ca pe o manifestare de naţionalism şi nicidecum ca pe un îndemn de a face haz de ceva contra naturii, dar mai ales a societăţii, care, în ţara sa, a reuşit între timp să soluţioneze conflictul legat de mariajul gay.
Iar eu eram sigur că umorul face corp comun cu faptele expuse într-un banc, că e atemporal, etern, nemuritor. Acum, mi s-a format un reflex. Când cineva îmi povesteşte un banc, încerc să înţeleg care e conflictul ce stă la baza lui şi îi face pe destinatari să respingă inconştient o realitate, o categorie umană etc., râzând în hohote de ea.
enervant.wordpress.com