de vreo 7 luni, 5 zile în săptămână, 8 ore pe zi le petrec într-un birou cu alte 6 persoane. pe lângă faptul că respirăm acelaşi aer zilnic, mai împărtăşim şi tot felul de scene şi situaţii. aici câteva:

odată, în birou, a venit un preot să ne sfinţească, când s-a apropiat de mine cu busuiocul plin de apă (eu stam în faţa calculatorului), i-am strigat aproape să nu îndrznească să mă stropească. el mai că s-a îmbufnat, a ieşit fără să zic nimic totuşi. în schimb, colegii mei, ofensaţi şi miraţi, m-au apostrofat şi mi-au explicat cum stă treaba cu popa şi religia, m-au asigurat că am greşit şi am exagerat. argumentele şi îndreptăţirile mele se terminau cu ceva de genul: da, ai dreptul să alegi, sigur, dar…

azi o altă situaţie interesantă. a venit femeia de serviciu să-şi facă treaba (p.s. şi asta e temă bună discuţie, cum se deretică în oficiu în timp ce noi muncim), toată lumea a ieşit din încăpere (un fel de tradiţie la noi în birou), eu însă am rămas şi profitând de pauză am ridicat picioarele pe masă. colegii mei, intrând în birou peste câteva minute, au sărit pe mine cu învinuiri că acest gest a fost culmea obrăzniciei de care puteam să dau dovadă, că nu am conştiinţă şi etică nici cât negru sub unghie etc, etc. cum stai cu picioarele pe masa pe care deriticatoarea trebuie să o şteargă? a fost întrebarea lor. nu am înţeles nici acum nemulţumirea lor, dar m-am convins că la noi oamenii au tendinţa gravă de a te învăţa minte, de a te învăţa adevărul adevărat şi de a te îndrepta pe calea cea dreaptă.

fenomenul l-am observat şi la părinţii mei, la bunei, la o doamnă la care am locuit cateva luni şi parcă pe ei i-aş mai ierta, dar observ că şi colegii mei tineri se comportă la fel. deşi vin cu declaraţii teoretice despre diversitate, libertate, când au în faţă un caz concret şi real, te atacă şi te fac să te simţi ciumat aproape.

când oare se va dezvolta şi la noi cultura de a-l lasa pe cel de lângă tine să fie liber?