Am hotărât să abordez acest subiect din cauza ultimelor evenimente din RM şi intenţiile noilor actori politici. Mă refer aici la două aspecte, care ţin de principiul de selectare a candidaturii viitorului preşedinte şi schimbarea modalităţii de alegere a acestuia.
Prin urmare, deşi suntem republică parlamentară şi se vorbeşte tot mai insistent despre respectarea Constituţiei şi a spiritului acesteia, conform ultimelor declaraţii preşedintele republicii parlamentare RM nu mai poate fi unul apolitic şi mai mult ca atât aceasta ar comporta chiar şi riscuri. De asemenea, toate componentele viitoarei guvernări au ridicat problema necesităţii schimbării metodei de alegere a preşedintelui. Ambele iniţiative au un numitor comun, nu se explică care sunt avantajele acestor proiecte pentru cetăţeni. De fapt ni se sugerează următorul lucru: „Dacă tot nu ştim să mânuim tacâmurile, să mâncăm cu mâinile. ”
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria „contemporană” a RM, vom vedea că tot ce ţine de instituţia preşedintelui s-a făcut pentru cineva sau împotriva cuiva. Mai ales în cazul înfiinţării preşedinţiei şi la modificarea regimului constituţional prin trecerea la republică parlamentară. Dacă în primul caz am avut de a face cu satisfacerea unui orgoliu personal, în cel de al doilea s-au luat măsuri pentru a potoli nişte pofte la fel de orgolioase. Cu toate acestea, au fost nişte reforme benefice care la timpul lor au însemnat un proces de emancipare a societăţii. Iar ceea ce ni se propune acum nu este altceva decât o încercare de a intra a doua oară în aceeaşi apă.
Să vedem ce mâncare de peşte mai e şi preşedinţia asta. Azi putem vorbi despre două sisteme de preşedinţie: americană (autentică) şi europeană (substitutivă). În fond, instituţia PREŞEDINTELUI nu este altceva decât o modalitate de substituire a monarhului, tata naţiunii. În mod normal, orice stat european poate exista şi funcţiona fără preşedinte. Lucrurile stau altfel în cazul SUA care a inventat aceasta instituţie fiindcă nu avea intenția de a constitui o nouă dinastie de monarhi, după obţinerea independenţei, iar preşedintele este şi şeful executivului. Astfel, doar în cazul SUA punem vorbi despre preşedinţie ca despre un element de bază al statului. Dacă ne întoarcem în Europa, vom vedea că preşedintele se alege, prin vot universal, cu precădere în fostele state comuniste. Dacă pentru aceste state alegerea preşedintelui este un element important al emancipării naţionale şi o dovadă a independenţei, atunci în cazul vechii Europe nu este altceva decât un complex faţă de foştii monarhi, iar în cazul Franţei putem vorbi şi despre complexul Charles de Gaulles. Dacă luăm cele mai importante trei ţări europene cu regimuri prezidenţiale sau semi-prezidențiale – Franţa, Polonia şi România – vom vedea că toate au deficienţe în stabilirea unei relaţii eficiente şi funcţionale dintre Preşedinte şi guvern. Excepţie sunt doar perioadele când nu avem coabitare politică.
Având în vedere cele expuse, care ar fi beneficiul societăţii de pe urma alegerii preşedintelui prin vot universal? Iar fiindcă iniţiatorii ne vorbesc despre o răspundere personală sau de altă natură a preşedintelui fată de cetăţeni în cazul republicii prezidenţiale, ași dori să văd şi eu câteva exemple de pe timpul lui Snegur şi Licinskii. Sau să ne explice cum va arăta răspunderea preşedintelui în faţa cetăţenilor la sfârşitul mandatului petrecut alături de un guvern cu un program de guvernare diferit sau chiar ostil? În acelaşi timp, aşi dori să văd si o analiză comparativă dintre funcţionalitatea şi avantajul sistemelor din Franţa, Polonia şi România în comparaţie cu Germania, Austria şi Italia, de exemplu. În acelaşi context aşi dori să aflu de ce Germania, Austria şi Italia îşi pot permite „luxul” unui preşedinte neafiliat politic iar RM nu?
Nu de alta dar, n-aş vrea să mor prost şi în plus la toate am impresia că, deja, unele persoane încep să sufere de complexul Voronin.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI