Adevărata religie este «viaţa vieţii» individuale, dar şi a comunităţii/ poporului etc. O religie însă bazată pe tradiţie, fără credinţă şi experienţă actualizate, adică cunoaştere, este de puţin folos. În cel mai bun caz asigură supravieţuirea, nicidecum prosperitatea. Anume acesta e cazul moldovenilor/românilor. Confuzia la acest capitol e cea mai mare şi le generează pe celelalte /cultură, politică…/. Am făcut un material de referinţă la temă /L&A, 30 sept 1993/ pe care îl voi posta; azi dau cîteva exemple.
1./Marş-brosocul patriarhului Kiril în Ucraina, în toată, inclusiv în cea de apus. Declarată vizită pastorală ea a avut conotaţie preponderent politică. Cu o voce de profet vechi-testamentar, timp de 10 zile a intimidat pe ukraineni cu biciul destrămării ţării, dacă nu se lasă de «schismă». În fond nimic nou – se ştie despre acest pericol, nu se ştie dacă va putea fi evitat.
O paranteză: pentru noi ce ar însemna scindarea vecinei ţări? /Chiar nu ştiu/.
Ce am vrut să spun cu acest exemplu? Nu putem spune că o anumită confesie este mai puţin folositoare vieţii unei ţări. Ortodoxia permite ruşilor să-şi aibă interese peste tot. Aceiaşi ortodoxie îi împiedică pe ucraineni/moldoveni/români să-şi croiască o soartă a lor. Să fie clar: cu toată autocefalia, chiar şi BO Română rămîne în sfera de influienţă a Patriarhiei moscovite.Ce să mai vorbim de noi?
2./Avem o mitropolie a întregii Moldovei, una a Basarabiei, supusă Bucureştiului, dar şi biserici care se leagă de patriarhia Kievului/necanonică/. Dar! Nu cunosc o încercare de constituire a unei biserici autocefale. Cauza? Nu există o sponsorizare, iar idealişti nu prea avem. Apropo, aceiaşi e situaţia din politică: nu avem un partid al independenţei.
3./Ce vom avea pe 15 august? Este ceva tipic orto-moldovenesc, anume căluşarea: nu le vom permite unor străin să deschidă gura în centrul capitalei noastre. E chiar a lor? Şi noi la fel, a lor suntem, fără drept la alegere, decizie? De unde vine tupeul acesta?
Chemarea mea: noi să nu le permitem lor abuzul! Nu sunt ei stăpînii acestei ţări, a sufletelor noastre!
Libertatea spirituală, care presupune şi dreptul de a nu crede «nici în naiba» este unul fundamental. Sufletul meu e cetăţuia mea în care nu voi permite fie şi cu preţul vieţii accesul ciubotei profanatoare. Aşa se văd lucrurile în acest domeniul al Spiritului. Aici e locul imperativului categoric, al libertăţii absolute.
Iurie Ţurcanu