Lingviştii românii – ucigaşii limbii române

Aşa arată limba română croită la Bucureşti

Lingviştii români se deosebesc radical de colegii săi din alte culturi. Această diferenţă a fost cea care a marcat, în mare parte, învelişul acelei limbi române cu care suntem nevoiţi să ne obişnuim astăzi.

Dacă la alte popoare lingvistul este acel care studiază, fixează şi constată evoluţia limbii, la noi lingviştii sunt cei care „decid ce este corect şi ce nu” determinând, într-o anumită măsură, o „evoluţie” artificială a limbii.

Criticul român Constantin Noica, în eseul „Dubla semnificaţie a limbajului”, spunea că prin limbajul omul nu doar transmite, dar şi se transmite. Ce înseamnă acest lucru?

Limba şi limbajul, nu evoluează doar în procesul utilizării, dar şi în procesul evoluţiei relaţiilor emoţionale între persoane. Fiecare cuvânt are o încărcătură emoţională deosebită, cu excepţia acelor cuvinte care au apărut artificial într-o limbă sau alta. Odată ce se pierd cuvintele expresive, se diminuează şi acea capacitate a oamenilor de „a se transmite”.

Comparaţi următoarele cuvinte: amor-iubire, etate-vârstă, produse alimentare – mâncare, a consuma – a mânca, prăvălie-market, patimă-pasiune, primejdie-pericol, probabil – matincă,.

Cineva din „partizanii corectitudinii” se vor revolta, cuvântul „matincă” nu există în limba română, pentru că, lipseşte din DEX (dicţionarul a ajuns un soi de biblie, constituţie e lingviştilor români)!

Vezi, „week end” pentru un lingvist face parte din vocabularul limbii române, în timp ce „matincă” nu. De ce?

Pentru că „weekend” este un împrumut din „lumea civilizată”, iar „matincă” din lumea „barbară” din sânul „poporului de jos”.

În acelaşi fel s-a produs şi „latinizarea”, „francizarea”, iar acum „americanizarea” forţată a limbii noastre şi formarea unui ansamblu de „organisme străine” care provoacă degradarea întregului trup.

Cum are loc, în realitate, evoluţia limbii române? Se trezeşte într-o dimineaţă un nene şi constată că „poporul nu îşi vorbeşte corect limba”, că limba română este „urâtă”, „nu corespunde standardelor europene” şi începe să inventeze şi să „corecteze” vorba poporului. Nu e bine ca pofta sa fie „bună”, ci „mare”. Nu e corect să se spună „rutieră”, ci „maxi-taxi”, nu e frumos să spui „persoană în vârstă” ci „persoană în etate”, nu înţelegere ci „comprehensiune”. Tot aşa până, mai ieri plină de viaţă, româna noastră se transformă într-un Frankenstein oribil, care nu mai poate pretinde a face parte din „spiritualitatea românească”.

Există totuşi o scăpare. Simt o fericire imensă în suflet când deschid cărţile mai vechi şi recitesc o limbă română curată, vie, expresivă, mă copleşesc emoţiile. Nu e târziu niciodată să ne întoarcem la origini, la starea naturală a românului pur. Nu e nevoie decât de voinţă.