Nu te miri. Pentru că - dacă mai există vreun ins care nu e la curent - nu se mai citeşte în birou, izolat, temeinic, cu creionul în mână; nu mai citeşte nimeni, Doamne fereşte!, şezând pe toaletă (am stabilit deja că ţoapele literare nu cunosc excreţia); s-a cam terminat cu lectura la orizontală, în pat sau în fotoliu. Acum citim în autobuz. Dar nu neapărat pentru că avem un drum de făcut, între Eroilor şi Cişmigiu. Au contraire, pare-se că alegem să ne deplasăm cu autobuzul ca să citim! - de parcă cine ştie ce rute lungi sunt în capitala noastră, nici nu trebuie să mai schimbi busul sau metroul, iar bravii noştri lectori trăiesc toţi pe la periferie, mda, timp berechet pentru "lectura profundă" a doamnei S. Popescu... Este, în realitate, tot un sport, cam ca rafting-ul, surfing-ul sau şofatul de weekend pe DN1.
Uite, de pildă, doamna Simona Popescu a ajuns la anii şi la experienţa la care nu mai găseşte de cuviinţă să citească o carte pagină cu pagină, la ce bun? Vine o vreme când poţi sări fără mustrări de conştiinţă filele, ştii tu mai bine cum devine treaba cu lectura. Dacă ai poftă, începi direct cu finalul şi ai rezolvat, faci o recenzie de toată frumuseţea. Iar intriga, înaintea studenţilor, o prezinţi fabulând, vii tu cu ceva („Îmi plac romanele pe care nu trebuie să le citeşti pagină cu pagină, ca un elev cuminte").
Nicolae Manolescu îl citează pe Roland Barthes: „E o declaraţie celebră a lui Roland Barthes, care spunea că întotdeauna când citim sărim anumite pasaje. Partea bună este că atunci când recitim nu le sărim pe aceleaşi“. Raluca Ion, autoarea compilaţiei jurnalistice de mărturisiri ale unor faimoşi ai literelor româneşti, publicată în http://www.cotidianul.ro/search/cum_citesc_scriitorii, lasă să treacă la tipar, în două locuri, numele lui Barthes în forma sfertodoctă: Roland Barth (am ziarul pe hârtie! pentru necredincioşi, deşi online e deja corectat, littera scripta manet).
Cel mai drag răspuns mi-a fost cel al lui Mircea Cărtărescu: "Cărţile cele mai bune sunt cele care nu se pot povesti. Din punct de vedere estetic, o carte care are un subiect, clar, precis, pe mine mă cam pierde, subiectul este mintea celui care a scris cartea." Întru totul de acord. Mai puţin acord cu partea în care se confesa că maltratează cărţile, le şifonează, le ferfeniţează. Bad boy!
Îi invidiez sincer pe cei care pot abandona o carte fără remuşcări. Eu am remuşcări şi la cele slabe, asta făcând din mine, probabil, un cititor obsesiv, dezvăluindu-mi cine ştie ce metehne, neîmpăcări cu mine însumi.
Atât M. Cărtărescu cât şi Alex. Leo Şerban au învăţat cum să se oprească din citit atunci când cartea nu le răsună nicicum în suflet. Sau când pornesc de la convingerea că marile opere ale modernităţii nu au sfârşit. „Marile cărţi ale modernităţii nici nu trebuie terminate, pentru că de fapt nici ele nu sunt terminate.“ Iar ALŞ citeşte, finalement, în izolare! Nu îmbrăţişează, din fericire, lectura exhibiţionistă: "nu pot nici să citesc, nici să scriu cu multă lume în jur" - iară mie îmi pare absolut normal. Din păcate, pentru mulţi semeni, gesticulaţia este mai însemnată decât fondul.
