Asemenea omologilor săi din alte mari oraşe ale ţării, omul de autobuz (ori troleu, metrou, tramvai) bucureştean are în sânge graba de a ajunge undeva, nu contează unde, poate la piaţă, poate la concert, poate la o piesă de teatru (a propos, majoritatea teatrelor bucureştene aveau afişat sold out), poate la un film (ca să intre după minute bune de la începerea acestuia), poate a se închina otomanilor ori, poate la întâlnirea cu moartea.

Totuşi, parcă bucureştenii sunt mai grăbiţi decât oricare alţi locuitori ai ţării. Ce mai noutate! Când se apropie autobuzul de staţie, începe foiala. Am bănuiala că unul dintre ei se sacrifică şi stă de şase, cocoţat undeva pe un stâlp ca să dea semnalul. Ca la comandă, se bulucesc toţi către direcţia opusă circulaţiei maşinii, silind şoferul să oprească aproape cu jumătate de staţie mai înainte.
Subit, bunicuţele şi bunicii, care mai cu câteva minute mai înainte îţi inspirau compasiune cu gârboveala lor – dându-ţi bine de gândit cu privire la felul în care ţi-e scris să-ţi sfârşeşti viaţa – prind putere, de parcă mai deunăzi absolviseră liceul, sărind şprinţari în autobuz, ca să fie siguri că prind loc pe scaun. Oricât ar fi spaţiul de mic, cineva tot se va strecura între tine şi uşă, ajutându-se, pentru a urca mai comod, de proprii-ţi pantofi nou-nouţi.

Chronologically gifted citizens

Eu înţeleg că suntem (am fost mereu) o naţiune de flămânzi, dar cum s-o fi explicând febra asta a şopingului bătrânesc nu ştiu. Concetăţenii noştri mai în vârstă (sau chronologically gifted - cum am găsit într-un dicţionar de termeni corecţi politic) îşi consumă ultimele resurse de energie pentru a străbate o metropolă întreagă în căutarea preţului corect. Vorba aia, se deplasează gratis, loc pe scaune li se cedează (că te fixează insistent-rugător cu blestemul pregătit, la îndemână), nu le mai rămâne decât să caute zona aceea miraculoasă, mitică, în care oul este cu 25 de bani mai ieftin decât la băcănia de lângă scara blocului.

Cum să mă exprim, pentru a nu fi extrem de rău?…În România, bătrânii de azi (65 – 80 de ani) trăiesc exact în viitorul pe care şi l-au pregătit. S-au lăfăit cu miile în casele burgheziei şi ale elitei culturale române, plătind chirii modice la stat. Au susţinut prin neimplicare civică şi printr-o atitudine de aproape totală lipsă de reacţie jugul egalitar şi ostil meritului şi performanţei. Au tăcut, au “protestat” furând, mituind şi spunând bancuri, în timp ce alţii (polonezi, unguri) mureau în închisori şi în lupte de stradă duse împotriva asupritorilor roşii. Nu ne mirăm dar că, în prezent, idealul lor în viaţă este oul cu 25 de bani mai ieftin.

Gânditorii de ocazie

Gândul (că tot îl folosim mereu de exemplu) mi-a făcut nu o dată „nespuse” surprize, mostre de demoagogie şi prefăcută compasiune. Adică, un titlu de genul: „Retrocedarea imobilelor naţionalizate aruncă mii de oameni în stradă” (sau „De sărbători, mii de bătrâni vor fi aruncaţi în stradă”). Am mai spus-o cu altă ocazie: au avut la dispoziţie, nu 5 ani, cum prevede legea, ci 50 de ani pentru a-şi face/cumpăra o casă. Din nou, Gândul a folosit prilejul pentru a atrage atenţia că actualii chiriaşi au investit milioane în modernizarea sau îmbunătăţirea locuinţelor (furate!) şi că proprietarii ar trebui să-i despăgubească pentru asta! În acelaşi moment, creierul meu a luat o pauză, bulbul rahidian şi şira spinării au preluat comanda şi ochii mei au căutat în jur o bâtă sau o drujbă cu care aş fi decimat redacţia cotidianului amintit. Câţi neuroni trebuie să moară, oare, pentru a formula asemenea inepţii – despăgubirea chiriaşilor abuzivi de către proprietarul (sau urmaşii) deposedat acum jumătate de secol de căminul său şi scos peste noapte în stradă?! Mă opresc însă aici.Dar, ca să-l parafrazez pe clasicul speaker Mircea Badea: trăim într-un autobuz şi asta ne ocupă tot timpul.

(Acest text a apărut acum câtva timp şi pe www.starlog.ro)