Intr-o lume zbuciumata, intr-o lume in permanenta alergare, pe o planeta sfasiata de neintelegeri si ura s-a nascut el, Vladut. Deocamdata Vladut nu face decat sa doarma, sa pape laptele mamicii si sa planga - este fericit. Fericiti suntem si noi toti cei care ne bucuram de nasterea lui. Micutul, de doua kilograme jumatate si de 40 de centimetri, lungime pentru ca sta mai mult culcat, este un ingeras de copil, iar eu ii sunt unchi. Sunt unchi? Nu-mi vine sa cred!
Mama mea, pe care nu am cum sa n-o cred - este experta, spune ca Vladut seamana leit cu taica-su pe cand era bebe, adica frati-miu: bondocel, brunetel si galagios.
S-a nascut Vladut de sarbatoarea sfantului Petru si Pavel, duminica dimineata. Are vreo insemnatate data, ora si momentul? Nu stiu. Sanatos sa fie dragutul de el. Cica stramosii nostri, Dacii, aveau un obicei ciudat: plangeau cand se nastea un om. Isi demonstrau astfel regretul ca inca o fiinta umana intra intr-o lume dificila, nemiloasa si incorecta. Daca Dacii se plangeau de viata grea, oare ce sa mai zicem noi, urmasii Dacilor? Noi suntem mai multi, mai rai, mai nepasatori, foarte vicleni, sireti, cinici si invidiosi. Dar pana a afla asta, Vladut va creste inconjurat de atentie si dragoste. La multi ani, nepotule!