Fiecare se uită de două ori, de zece ori cînd întîlneşte un necunoscut, iar în timp ce vorbeşte cu el îi trece prin cap că "ăla" minte, se dă mare sau urmăreşte ceva (să îi ia ceva, să îl fure, să îl păcălească, să îl mintă). Fiecare se gîndeşte, după ce-a cumpărat ceva sau a încheiat afacerea vieţii lui, că a fost cumva păcălit, că trebuie să fie ceva- de la cîntarele măsluite la preţurile prea mari, la strîngerile de mînă prea încrezătoare. Şi de fapt, mai ales încrederea şi relaxarea stîrnesc suspiciune. Sunt cele două apariţii care rup climatul nesigur, veşnic temător, contorsionat de grijile tuturor.
Educaţia românească are la bază principiul neîncrederii, iar dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aş spune că doar în fraudă avem încredere. Atunci cînd o descoperim, ne liniştim: bun, deci profeţiile ne-au fost corecte. Bun, deci toţi ceilalţi sunt nişte impostori. Cred că nu am văzut altceva mai păgubos, mai autodistructiv decît predarea şi învăţarea suspiciunii, decît trăitul pe baza faptului că normalitatea e asta. Am impresia că toată ţara este şcoala care predă cu succes depresia, isteria, fugitul-de-bine şi autosabotajul, cu profeţii ei satisfăcuţi.
