Ce va pasa voua cum ma simt eu?

Ma simt ciudat. Sau mai bine zis rau. Rau de tot. Nu stiu in care ape ma aflu, nu stiu cate ceruri si-au deschis norii asupra mea, dar nu privesc cu ochi buni starea in care sunt…

Miroase a razboi. Unul pe care il ducem de 197 de ani. Si asta ma pune pe ganduri. Nu pot sa raman indiferent la ce se petrece in jurul meu. Daca stramosii mei au incercat sa faca ceva pentru mine, trebuie sa fac si eu ceva pentru urmasii mei. Daca stramosii nu au reusit, eu trebuie sa reusesc. De aceea merg. Merg sa lupt.

Ma simt ciudat. Ma simt un mar ciuruit de viermi, cazut in mocirla de la poalele copacului. Ma simt ca apa cursa dintr-un pahar spart. Ma simt ca paharul spart din care a curs apa… pentru ca mereu mi-a fost frica de cioburi. Ultima data cotul drept a indurat cateva clipe de durere din cauza cioburilor. Inima toata mi-e un petec de cioburi…

Ma simt un tablou la care nu se uita nimeni. Unul decolorat, care nu e prezentat in nici-o expozitie. La fel ca o rosie stricata care nu e pusa in vitrina. Asta ma simt – o rosie coapta prea devreme. Ba nu, una care nu a reusit sa creasca. O rosie stricata care e aruncata la gunoi. Pentru ca e rosie…

Ma simt o pruna uscata. O femeie batrana. O haina invechita si nefolosita. O ploaie uscata. O mare fara plaja. Un cer fara de stele. Ma simt o stea stinsa, fara de cer. Ma simt o luna calendaristica, in acre sunt prezente numai datele de 5, 6 si 7. Ma simt un liliac ce doarme cu capul in sus. O pestera sapata in lemn. Un bustean purtat de ape. Un rau de munte care a secat. Asta ma simt. Un vant care nu bate. O oaza nelocuita.

Un gunoi. Da, ma simt un gunoi, un nimic nefolosit nicaieri. Asta ma simt! Voua, da, voua: ce va pasa cum am simt eu? Nu va pasa in nici un fel. Nici Uniunii Europene nu ii pasa. Pentru ca daca Moldova ar fi prin Elvetia poate ca le-ar pasa sau daca UE ar simti pe pielea ei ce a simtit mama lui Valeriu Boboc sau mama lui Ion Tibuleac, poate ca i-ar fi pasat. Dar asa, ce ii pasa Europei? O doare si pe ea si cot. Este o rusine in primul rand pentru ei, ca oameni, apoi pentru noi ca asupriti. Mie nu-mi este rusine ca voteaza un batran cumparat sau un mort putrezit, pentru ca eu nu mai pot face nimic. Ba nu, pot, dar nu vreau sa imi murdaresc mainile de sange. Lor ar trebui sa le fie rusine. Ei, frumosii oficiali care stau cu mainile in san in birourile scumpe de la Haga, Strasbourg sau Bruxelles, lor rusine trebuie sa le fie. Omenia nu se imbraca in cravata si costume marca “ionel” ca lupu, omenia este in ochii oamenilor care indura regimul unui clan cu averi cat jumatate din PIB-ul Moldovei.

Dar ce sa zic? Voua oricum nu va pasa nimic. Va doare in cot. Va doresc sanatate, sa va doara in continuare si mai departe!

Oare nu vi se pare ciudat? Voi realizati pe ce lume stati? Eu realizez. Pacat ca nu si voi. Pentru ca nu ai cum sa intelegi ceea ce nu ai trait. Nu poti sa spui ca dragostea e frumoasa, daca nu ai fost indragostit. Nu poti sa spui ca in Moldova e jalnic, pentru ca nu e asa. In Moldova e foarte jalnic si dramatic! Dar nimeni nu realizeaza asta si toti raman indiferenti. Pacat. Pentru ca dincolo de Prut e alta lume. Una in care oamenii buni nu au disparut, dar care sunt alungati ca niste caini vagabonzi pe strazile pustii. Asa am ajuns. Asa existam.

M-am saturat sa strig “jos comunistii”. Europa, lumea toata, oricum ramane surda la strigatele noastre. Ii doare in fund ca la mine acasa ti se pune mana la gura pentru un cuvant spus in plus. Ii afecteaza undeva ca acasa ne-au ajuns la gat marsaviile comise de un regim dictatorial! Nu mai vreau comisii europene si internationale la alegeri. Oricum nu are nici un efect. Vin, mananca, admira spectacolul comunist, zic 2 vorbe si pleaca. Nu avem nevoie de incompetenti. Nu avem nevoie de indiferenti. Nu avem nevoie de prosti. Ii avem pe ai nostri.

Hasta la vista Europa! Hasta la vista, baby…

Nu mai simt nimic. Oricum, cui ii pasa de asta?