Merg pe Podul Obscenităţilor în fiecare zi. Are cîteva becuri aprinse cenuşiu, dar mai mult stinse. Poţi păşi ca o pisică de uşor, totul se va zgudui şi cutremura. Şubred cum e, îl trec cucoane ce-şi prind tocurile printre scînduri – e una mai ales, cu palton roşu, cu care mi-am potrivit ceasul, mergem împreună la braţ, deşi nu ne ştim -, fete care chicotesc, oameni cu nasul în paltoane, oameni care vin de la gară, în fine, lume multă. Dar bine, tocmai am insinuat, podul ăsta e pustiu. Pussstiu. Piaţa înjurăturilor, a propunerilor, a ghionturilor, a despărţirilor spectaculoase – goală, a nimănui.
Mă gîndesc la vecinii care-au ţinut şedinţa lunară în faţa uşii mele subţiri, firave, ei cu voci pătimaşe, aşa suntem noi oamenii – devenim pătimaşi, azi am auzit această replică seacă, mi-a plăcut; în mod normal, l-aş fi tratat pe replicator cu o privire-bici, dar a zis-o cu drag: devenim pătimaşi.
Aş vrea să scriu un manual despre petrecerile în pijamale, ceaiurile de iarnă şi alte ocazii sociale. Cu un capitol special despre decriptarea glumelor de atmosferă.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI