Cum să dăruiesc o carte

Am cumpărat din Francia, de la un buchinist arab, din cartierul copleşitor de ”bărnaci” în care (aşa am nimerit!) mi-am rezervat o cameră ieftină, o carte frumoasă la înfăţişare. E un clasic, nu-i nu ştiu ce (pentru restul lumii, căci pentru mine e!), chiar o să dezvălui despre ce autoriu e vorba, nici o ruşine: Maupassant - Bel-Ami. Am cumpărat-o, fără ruşine, de frumoasă ce e: cu arabescuri năstruşnice, aurii, pe copertele de un albastru marin închis în el însuşi. Cu ilustraţii interioare, în acuarelă. Am cumpărat-o pentru a o dărui, eu o aveam deja, tot în franceză, nu atât de arătoasă, dar tot într-o ediţie cartonată, ”cu fireturi”. Nu trăiesc cu impresia, cum s-ar putea bănui, că-s în posesia unei rarităţi, ci mă joc şi eu puţin de-a cuvintele, exersez căutarea unei dileme care nu mai vine. Mă prefac gândind.

Nu am în vizor decât o singură ”victimă” a compulsiei mele la dărnicie. Nu obişnuieşte a citi în franceză, dar intuiesc că primeşte newsletters de la Lire, de pildă. În alte limbi, anglo-saxone, da. Iubeşte nespus cărţile. E un bibliofil personajul, nu spui cine. Mare vânător de antik-uri. Vânând, a început să cunoască binişor, deh, lumea strălucitoarelor vechituri. Deşi romanul este scris într-o franceză rafinată, destul de accesibilă cunoscătorului de mijloc al acestei desăvârşite limbi, ”ţinta” mea nu-l va citi, probabil. Va aprecia exclusiv generozitatea, gândul meu bun, magnificenţa art nouveau a copertelor tari. O va aşeza cu recunoştinţă în raft şi o va privi din când în când cu vreun zâmbet de aducere aminte. Acestea fiind prezentate în probatoriul nostru, întreb: găsiţi suficiente motivele de mai sus, intenţiile mele, justificările, pentru a face darul? Eu înclin mult către DA. Unui iubitor de carte îi poţi dărui şi o piatră scrisă cuneiform, de un stângaci, nici o sumă de cuvinte nu ar putea cuprinde bucuria lui ţinând în mână lucrarea. E-booker-ii nu au habar de asta!