
Nu am uitat că mă ”trag” dintr-o ţară în care lectura (cărţilor) în public (=stradă) nu e un gest personal, firesc, nevoit sau nevoiaş, din lipsă de timp, nu este expresia semi-autismului caracteristic cititorului înrăit, a dependentului (le lecteur compulsif, cum îl numea mai alaltăieri Assouline în Le Monde 2) de textul scris (verificaţi dacă obişnuiţi să citiţi indicaţiile din lift, textuleţul de pe biletele de metro, etc). Cei care o practică sunt uşor de bănuit de ostentaţie şi snobism, chiar dacă sunt bine intenţionaţi sau deloc intenţionaţi. Eu însumi am mari reţineri. Prefer să-mi înghesui puţin programul de veghe post-birou, de acasă, şi să o fac în linişte decât să citesc fără efect 10 minute în bus, în plus, printre strângeri de mână, saluturi, bătăi pe spate şi fă-temaiîncolo-uri.
Aşa stând lucrurile, odată aflat în piscul turnului Eiffel, ce credeţi că fac? Scot cartea. Călătoria oamenilor Cărţii - Polirom. Mai am vreo 20 de pagini, moştenite din România. Sigur, le bătea vântul, era să mi-o şi smulgă din mâini, cred că totuşi am reuşit să parcurg 5 rânduri, nu mă provocaţi să vă vorbesc despre ele, doar nu am reţinut ceva din ce am citit... Ce ştiu cu

siguranţă, însă, e că, din sutele de sud-americani trimişi de părinţii de mijloc să se cultive şi să se înmulţească precum popândăii în Europa (care se limitează, desigur, la Paris pentru ei), tot se vor fi găsind câteva zeci care, mulţumită manifestului meu viu, au devenit mai bele-trişti, mai proza-ici şi mai roman-tici. Ferice de cei care cred că, dacă mergi în piaţa cutare şi te înfigi acolo în postură de prefăcută lectură, propagandistică, cineva te va imita. Dacă cineva se va trezi să-i imite, va proceda exact ca ei, maimuţăreşte, adică: se va preface în scop parodic. Sau va mima snobistic, ca să-şi întărească ”eul social” (există aşa ceva?).
Nu altfel decât în flagrant delict de snobism l-am surprins pe fragedul şi ondulatul coleg de avion, la coada de la vamă, ţinând deschis în mână ceva din Raftul... Doiniţei, pisica era la vedere, pe copertă. Am stat cu răbdare şi l-am fixat. Cât a durat coada, jur că nu a întors pagina. M-am înălţat pe vârfuri: erau pagini de dialoguri scurte, deci... Dar ce făcea? Cobora savant ochii pe filă, zăbovea acolo, afectat, preţ de câteva clipe, îi ridica iarăşi, mai zâmbea vecinei. Asta era lectura lui publică de parizian de împrumut ce e el. Păcat de carte. Ce am eu cu omul?!
Gabriela Adameşteanu are o cronică excepţională în Le Monde des Livres la recent lansata Vienne le jour (Drumul egal al fiecărei zile), Gallimard. ”Un frumos portret de femeie ajunsă în pragul vârstei adulte, asupra căreia planează umbra maşinăriei totalitare.” ”Gabriela Adameşteanu excelează în a descrie intruziunea politicului în viaţa intimă.”

Cronică defavorabilă (proastă) are Radu Afrim cu piesa lui ”La Maladie de la famille M” (de Fausto Paravidino), jucată la Odéon-Théâtre de l'Europe: ”
La Maladie de la famille M., mise en scène par le Roumain Radu Afrim, entre dans cette catégorie malheureuse. On se demande pourquoi l'Odéon-Théâtre de l'Europe l'a inscrite à son programme. Elle passe au-dessus de la tête des spectateurs, comme un oiseau migrateur privé de boussole.” Ah, aceşti ai noştri tineri teribili, cum li se taie lor aripile când ajung înaintea unui public inteligent! Pretenţios. Avizat.
Une banlieue italienne qui nous échappe - Culture - Le Monde.fr.
