In perioada 20- 25 iunie „92 continua invadarea orasului Tighina de catre tancurile armatei ruse, cu steagurile Rusiei. La 22 iunie 1992 – la Istambul, presedintii Iliescu, Snegur, Eltin si Kravciuc au adoptat un comunicat dictat de Moscova, prin care agresorul şi victima sunt puse pe aceeasi treapta, calificate drept “parţi in conflict” invitate la incetarea focului.

Pentru că pe 19 iunie, s-au împlinit 17 ani de la atactul trupelor ruseşti asupra comisariatului de poliţie din Bender, circa 50 de martori-supravieţuitori ai evenimentelor, s-au adunat vineri la cimitirul central de pe strada armenească a capitalei , pentru a cinsti memoria camarazilor căzuţi.

Pentru ei 19 iunie a devenit o zi sacră şi plină de semnificaţii, dar pe lîngă rănile rămase în trup şi suflet, militarii mărturisesc că îi doare mai mult lipsa de atitudine a autorităţilor, care în mod tradiţional ignoră evenimentul.

Mai multe detalii de acum şi atunci ne aduce corespondenta Lidia Petrenco.

Chiar dacă a fost o zi de comemorare a celor dispăruţi în circumstanţe tragice, atmosfera deasupra mormintelor a fost una triumfătoare şi plină de demnitate. Soldaţii brigăzii cu destinaţie specială „Fulger” au dat onoare la căpătîiul celor căzuţi, iar florile nu conteneau să se aştearnă pe morminte.

S-a creat impresia că a fost o întrunire a unei caste aparte, cu vii şi morţi, cu obiceiuri şi motivaţii dincolo de înţelegerea celor care nu au luat parte la evenimentele din decembrie 91 – august 1992.

Militarii au perindat amintiri, au cinstit cîte un strop de vin roşu în memoria celor căzuţi şi au aprins lumînări la morminte.

Dumitru Rogai, prezent şi el în ziua în care ostaşii ruşi au atacat comisariatul, ne destăinuie că deşi simte o mîndrie pentru faptul că au rezistat, consideră că sîngele vărsat de colegii săi a fost prea scump şi puţin preţuit.

Pavel Drujco, Ofiţer de poliţie şi inspector de serviciu, spune că acel atac a fost o provocare a autorităţilor ruse care, de fapt, continuă pînă în prezent.

Drujco a fost unul din cei care a auzit primele împuşcături şi a văzut cu proprii ochi primele jertve umane.

Un alt martor ocular, Ion Cărăuş, ne povesteşte că în decembrie 1991, după ce au renunţat să părăsească teritoriul, au fost blocaţi în comisariat, deţinuţi în condiţii inumane, fără curent electric şi apă. Au primit ordonul să nu tragă, deşi, după cum mărturiseşte Cărăuş, ocupanţii ne se eschivau să le reamintească faptul că ei trebiuie să părăsească teritoriul.

În ziua de 19 iunie forţele de ocupaţie au recurs la un atac armat.

Conflictul armat a mobilizat şi voluntari. Valentin Hanganu este unul dintre ei.

Participanţii la război, aşa cum se numesc ei, spun că au ce reproşa conducerii de atunci şi de acum. Îndemnizaţiile de care dispun sînt mizere, de cca 30 lei pentru persoană. În unele localităţi, pe timp de iarnă, unii din ei primesc ajutor – lemne în sumă de 700 lei.

In perioada 20- 25 iunie „92 continua invadarea orasului Tighina de catre tancurile armatei ruse, cu steagurile Rusiei. La 22 iunie 1992 – la Istambul, presedintii Iliescu, Snegur, Eltin si Kravciuc au adoptat un comunicat dictat de Moscova, prin care agresorul şi victima sunt puse pe aceeasi treapta, calificate drept “parţi in conflict” invitate la incetarea focului.

La 29 iulie, armata rusa intra in Tighina, pe post de armata eliberatoare, iar peste cîteva zile forţele din dreapta nistrului se retrăgeau definitiv.