Acelaşi

Acelaşi vis: oraş străin, dau buzna pe la chioşcurile de ziare. Absorb toate titlurile deodată. Caut ziarele mele favorite, dar, ai zice, mai că le-aş colecţiona pe toate. De data asta, cred că amintirile din care s-a edificat visul au coborât la vremea când cumpăram avid revista Urzica. Din care am şi deprins cum vine treaba cu umorul. Învăţând pe de rost poantele. Aşa procedam şi cu cele rostite de marii actori comici. Numai că, în acest din urmă caz, imitam şi rostirea (sau aşa îmi închipuiam), făceam puţin teatru. Şi totul ca să fiu "bine primit".

Nu (mă) uit. Vreau să fiu (să-mi par) tare şi tocmai aşa o să fiu. Nu caut, nu scotocesc. Nu cer. Nu scriu poezii soresciene, aşa cum îmi vine. Dacă nu mă uit, dispare. Dacă dispare, mă liniştesc câtuşi de puţin. Apoi, mă voi întreba: cine? Despre ce vorbeşti? Şi voi şti că-s înapoi, la mine.

O să dau eu semnalul astăzi. Ca la un semn, toată lumea se va încolona întru fericire. Eu, tu, ea, noi. Aici şi acolo vor deveni foarte personale şi vor însemna, de acum, el şi ea. Amândoi speră ca, într-o zi, pluralul să însemne aici, să însemne acolo. Un singur aici, un singur acolo. Ceaiul se bea ţinut cu mâna stângă. De dreapta ne servim pentru a gesticula cu sens în limbajul muţilor.