Erea fost revoluționar și profet. Ba nu, erea profet și fost revoluționar. Dar avea mai degrabă soarta Cassandrei. Nu-l credea nimeni și-l înjurau toți ca pe o târfă. Și nu puteai să știi cine avea dreptate: înjuratul sau înjurătorii. Căci, ca un profet adevărat și ca un fost revoluționar, nu putea decât să vorbească tenebros, în childuri. Asta aducea a profunzime. A profunzime de clozet de la țară, în care un gospodar adevărat își face nevoile zeci de ani, împreună cu familia sa și cu oaspeții care-i trec pragul.
Totuși, nici revoluționar nu prea erea el. Erea, dar mai degrabă unul închipuit, născut din himerele și delirul paranoiei de care suferea de ceva timp. Oricum, își crea zilnic, cu migală mitul, în care credea cu sfințenie.
Începuturile țării sale tinere ereau strâns legate de implicarea sa curajoasă și curată pe baricade. Dar nu a fost să fie: revoluția s-a prăbușit, înghițită de corupție, iar cel care s-a implicat cel mai mult și mai activ în ea a rămas cu buzele umflate, cu sufletul măcinat de ură și mistuit de o aprigă dorință de răzbunare.
Ar fi reușit poate să capete încrederea noilor revoluționari, care apar inevitabil cu fiecare generație nouă. Doar că aceștia înțelegeau cu totul diferit sensul unei revoluții, al schimbării și progresului. Deci, erea sortit să rămână pe veci aceeași Cassandră, înjuratî de toți ca o târfă.
Rog cititorii să-mi scuze stilul ermetic, dar am încercat doar înțeleg psihologia și felul de a fi al eroului meu, demers care m-a obligat impicit să imit într-un fel anume și modul lui de exprimare.
enervant.wordpress.com