În plină criză economică, societatea moldovenească nu are nevoie de dialoguri. Dialogul nu este decât un schimb de replici. Societatea moldovenească are nevoie de mult mai mult, de reconcilierea tuturor forţelor politice, solidarizare în jurul ideii de supravieţuire a navei „Republica Moldova” în faţa furtunii crizei mondiale.

În primul rând, este nevoie de o împăcare a electoratului de dreapta cu Puterea. Desigur, nu în mod unilateral, ci din ambele direcţii. Partidul de guvernare trebuie obligat să renunţe la politicile care irită electoratul de dreapta, eliminând toate motivele de disensiune în sânul societăţii moldoveneşti.

Desigur, dialogul dintre electoratul de dreapta şi comuniştii nu poate avea loc decât prin intermediul partidelor de dreapta, care reprezintă, totuşi, aspiraţiile unei părţi ai populaţiei. Este firesc să ne întrebăm, în acest moment, oare sunt capabile actualele partide liberale să poarte un dialog sănătos cu puterea? Sunt capabile ele să renunţe la propriul egoism, orgoliu, la propria imagine pentru a promova acele idei şi programe pentru care au fost votaţi?

Evenimentul din 3 iunie, când grupările liberale, din sentimentul de frică pentru propria imagine, au refuzat dialogul cu puterea, demonstrează faptul că actuala „opoziţie” nu este capabilă să reprezinte şi să promoveze interesele electoratului de dreapta. Opoziţia liberală nu este capabilă să reprezinte decât pe sine însuşi şi pe cei care o finanţează din gros.

A devenit clar faptul că liberalii nu vor fi in stare să evite eşecul politic total. Iată de ce ei nu încearcă decât să prelungească actuala starea de criză, pentru a îndepărtă finalul tragic care o aşteaptă. Strategia politică liberală nu poate avea o finalitate logică, pentru că ideea inversării raporturilor de forţe este o idee mai mult decât aberantă, este un mit cu care este drogat sistematic electoratul de dreapta. Mi devreme sau mai târziu, publicul va descoperi că regele este gol, iar liberalii nu reprezintă nimic.

Rezultatele electorale reprezintă, de fapt, structura demografică a populaţiei. Cine poate să-şi imagineze că veteranii armatei sovietice şi pensionarii se vor grăbi să voteze pentru partidele liberale?

Care ar fi soluţia pentru electoratul de dreapta?

O soluţie ar fi apariţia sau reapariţia celei de „a treia forţă”. Un partid de dreapta, care ar putea să combine cele două poluri aparent „incompatibile”: interesul puterii comuniste şi interesele electoratului de dreapta.

O să apară întrebări fireşti: oare nu a existat fenomenul 4 aprilie? Ce roade a dat acesta?

Partidele liberale îşi datorează existenţa, în mare parte, nu mesajului (care nu există), ci actului de la 4 aprilie 2005, când trei formaţiuni de opoziţie (PD, PSL şi PPCD) au căzut de acord asupra unui „tratat de pace” cu preşedintele comunist Vladimir Voronin, prin care SIS dintr-un instrument de persecuţii politice s-a transformat într-o „agenţie de ştiri”,   manifestaţiile publice au devenit libere, iar justiţia a ieşit de sub controlul puterii. De aceste şi alte schimbări importante au  beneficiat în cea mai mare parte „noile partide de opoziţie”, care s-au grăbit să speculeze şi să cultive neîncrederea electoratului de dreapta faţă de formaţiunile participante la actul din 4 aprilie 2005.

În măsura ascensiunii Partidului Liberal şi Partidului Liberal Democrat, s-a erodat susţinerea electoratului faţă de PD şi PPCD. În acelaşi timp, acestea şi-au pierdut capacitatea de „a ţine în frâu” guvernarea comunistă. Creşterea capitalului politic al liberalilor a avut loc din contul slăbirii poziţiei dreptei în parlament.

A se observa că de fapt, apariţia spectrului liberal pe scena politică, care a înghiţit, în mod special, electoratul creştin-democrat, a fost foarte utilă Partidului Comuniştilor.

Odată ce una din părţi, care a încheiat un contract în ziua de 4 aprilie, nu îşi mai putea apăra drepturile, abuzurile şi încălcarea contractului a devenit inevitabilă. Astăzi, a devenit clar faptul că revigorarea Partidului Comuniştilor şi pierderea poziţiilor PPCD se datorează, în mare parte, ascensiunii formaţiunilor liberale.

Opoziţia parlamentară de astăzi nu este capabilă să poarte un dialog cu Puterea din cauza gândului că alte partiduţe mici, apărute şi ele între timp, vor recurge la atacuri similare celor la care au recurs opoziţia liberală împotriva PPCD în trecut. Iată că imaginea pozitivă şi fotoliul de deputat este mai importantă decât viaţa politică internă a Moldovei.

Reapariţia PPCD pe scena politică ar putea restabili acel raport de forţe necesar funcţionării normale a sistemului politic din Moldova. Până la revenirea acestui element important, scena politică moldovenească va mai cunoaşte „revoluţii”, „revolte” şi realegeri până la inhibarea totală a voinţei politice a electoratului din Moldova.