Partidele, indiferent de orientarea lor poliitcă, obișnuiesc să vorbească în numele întregului popor, care și este grupul-tintă al politicilor lor, obiectivul și idealul suprem. Să fie oare așa în realitate? Oare toate categoriile umane sunt recunoscute ca facând parte dintr-un popor? Căci se știe că multe din ele există doar pe hârtie, iar altele nici măcar cu numele.

Dar să vedem ce înseamnă popor, dacă entitatea poate fi împărțită în grupuri și subgrupuri etc.  Când rostim cuvântul POPOR, înțelegem, de regulă, nediferențiat totalitatea indivizilor din aceeași țară. De exemplu, dacă invocăm un nume de bărbat, automat ne imaginăm că respectivul e înzestrat cu niște trăsături-standard. Dacă e să ne raportăm la RM, deducem automat că Ion, de pildă, este alb, creștin ortodox, heterosexual, căsătorit sau urmând să se căsătorească, și lista calităților mai mult sau mai puțin relevante ar putea fi continuată. În consecință, partidele își construiesc strategiile electorale, axându-se pe orizontul de așteptare al constructului de care vorbeam cu 3 randuri mai sus. În același timp, un număr impunător de oameni care, dintr-un motiv sau altul, își ascund adevărat identitate, de cele mai multe ori ca să nu fie hătuiți și persecutați, se pomenesc în afara  discursului poiltic. Dar iluzia că partidele reprezintă interesele tuturoror cetățenilor unei țări rămâne, pentru că politicienii folosesc obsesiv noțiunea de popor, în loc să specifice clar, fără niciun echivoc, cui se adresează concret programele lor electorale.

Bineînțeles că pentru un inițiat în politică e clar că un partid cu doctrină populară n-are nici în clin nici în mânecă cu drepturile minorităților sexuale, iar comuniștii anulează programatic tot ce ține de democrație și drepturi, dictatura fiind trăsătura care îi caracterizează cel mai bine.

Pe de o parte, înțeleg temerile acelor partide democratice care nu ar risca pentru nimic în lume să pună cel puțin în discuție drepturile minorităților sexuale, deși, acestea ar trebui să constituie unul din punctele de bază ale programelor lor electorale. Îi înțeleg pentru că populația RM e una destul de îndobitocită, cu mentalitate medievală, o mentalitate mutilată timp de decenii de comuniștii de care toată lumea progresistă și homofobă vrea atât de mult să scape. Dar pe de altă parte, nu le găsesc nicio scuză. Traian Băsescu nu s-a temut să declare înainte de alegeri că 20 la sută din populația României e homosexuală, și totuși a câștigat electoratul de partea sa fără nicio problemă. Le-a câștigat pentru că el reprezenta noul, schimbarea în raport cu contracandidatul său - o fosilă care purta în spate toate prejudecățile și hibele trecutului. De ce adică n-ar risca un pic și liberalii moldoveni, demonstrând încă o dată că democrația nu e pentru ei un cuvânt vid de sens?

enervant.wordpress.com