La Bucuresti, in seara zilei de 7 aprilie, dar si in serile urmatoare, s-a scandat “Timisoara ‘89, Chisinau 2009″. Nu-i pasa nimanui de geamurile facute tandari la Presedentia sau Parlamentul din Chisinau. Tot ceea ce a existat, in ziua aceea, pentru mine si pentru multi altii, a fost o imensa bucurie si o mare speranta.
Dar n-a fost sa fie. Mai multi factori (lipsa unui program clar, absenta unor lideri s.a) au zadarnicit miscarea anticomunista de la Chisinau.
Apoi, s-a inceput: in cel mai pur stil romanesc, toate lucrurile frumoase au inceput sa fie murdarite: provocatori, infiltrati, conspiratie comunista… Entuziasmul a inceput, treptat sa fie inlocuit, din nou, de teama. Aceeasi teama din care regimurile comuniste s-au hranit intotdeauna.
Nu pot sa nu fiu recunoscator pentru Revolutia din decembrie 1989. Dar, in acelasi timp, nu pot sa nu ma intreb ce s-ar fi ales de tot daca Revolutia ar fi fost infranta…