Nedreptate

Percepi în sinea ta, apusul ce se stinge,
Şi curge neîntrerupt, ca şi cum te-ar atinge …
E jalnică privirea, atunci cînd ea te doare,
Şi fîlfîie in zadar, căci iarăşi moare.
Demagog înfiorat, de amorul rupt din soare,
De ce tu stingi copilul copt dintr-o ponoare?
Doar veşnic e pămîntul şi rogi tu în zadar
Ca firea să se stingă! Înneac-o în amar!
Tu n-ai ştiut cum moartea ia fineţea
Acelui luci de soare, ce scutură tristeţea?
Dar nenorocirea vieţii prin suflare,
Te rugumă încet, umplînd tot de sudoare.
În inima-ţi de piatră, răsare puiul orb,
Ce-şi va pune viaţa pe suflul unui corb.
Imaculară viaţă! De ce tu mă atingi?
Căci mîna ta mă doare, mai bine mă respingi.
Ai duritate-naltă, cuvîntul ti-e divin,
Dar n-o să uit copilul ce-a răsărit din crin.
Şi chiar de nu vedea, oricum s-a regăsit
Şi inima-i plăpîndă, şi suflul e divin.
Hm …! Cuţitu-ţi taie bine, dar nu m-ai nimerit!
Deci, suspendată-ţi simt enigma,
Căci nu există zi, căci nu există viaţă!
Şi nu va mai veni …