Mereu increzatori in sine, mari in lume si foarte siguri pe sine, dar niste fiinte minuscule in interior, mereu ne ascundem de adevar si de realitatea din jur. Dar uitam ceea ce de fapt este esential: timpul trece prin noi si noi trecem prin el fara ca sa ne dam seama. Consideram ca am ajuns sufiecient de maturi si incercam sa gandim chiar ca niste oameni maturi, dar mereu uitam un lucru: am fost, suntem si vom ramane mereu copii…
Ziua de luni a inceput cum nu se poate mai bine. Dupa o noapte obositoare, baricadat dupa cursuri si carti, doar cateva ore de somn (e o chestie obisnuita in sesiune), am deschis ochii in murmurul stropilor de ploaie care cadeau afara. Andrei dormea linistit dupa 9 ore de tren. Dupa o munca titanica de a cobori din pat si de a ajunge la telefonul care urla tot mai insistent, m-am asternut inapoi in pat, foarte sigur pe sine ca nu adorm. Faptul cu adevarat frumos abia urma sa fie.
Cu frica examenelor ce se apropie mai infiorator ca niciodata si emotiile testelor de care zilnic am parte, dimineata a venit luminoasa in camera, aducandu-mi zambetul pe buze. Venit de acasa, Ionut ne-a trezit zgomotos si ne-a felicitat. Noi, niste ditamai studentii, am cedat zambitor in fata unor vorbe frumoase si cate o ciocolata – cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi in aceasta zi! Poate banal, poate copilaresc, dar cu siguranta frumos! E 1 iunie si asa vreau sa fie mereu. Sa imi amintesc mereu de clipele in care m-am bucurat cel mai mult de copilarie, de cea mai frumoasa perioada a vietii dupa studentie… 
Nu pot decat sa transmit mai departe mesajul… La multi ani! O viata ca in povesti, cu zane si spiridusi!
P.S. Toate dupa ce 5 zile am privirile imi erau furate de un afis din camin. “Nu uita! 1 iunie e si ziua copiilor care nu s-au nascut”…
