„De cîte ori mi se părea c-aud
cum rîde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansînd
dansul meu de marionetă vie.
Pentru nimeni inima de lemn bătea
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte:
Priviţi deasupra curgătoarelor cîmpii
ce poate să fie mai frumos decît
morţii purtaţi în braţe de cei vii?
Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
şi mi se pare leşul atît de uşor.
La rîndul său mortul meu duce
pe osele întunecată un alb nor.
Ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
părem cu toţii
o scară uitată pe cer de cineva.”
(Gabriela Melinescu, în Puterea morţilor asupra celor vii)
