Introspecţie socială.
Avem simţul impresionabilităţii scăzut. Nu ne mira nimic. Jubilăm când avem dreptate în indiferentele nostre prezumţii ale viitorului. Trecem reci pe lângă copiii cerşind şi indignaţi pe lângă bătrânii lenţi. Poate simţim ceva, ne pare rău, dar apoi, ca pe o muscă supărăcioasă, alungăm gândurile de pe frunte. De ce cineva ar trebui să ne strice liniştea , de ce ar trebui să diformam oglinda perfectă ? Nu plângem decât când se cuvine, nu îndurăm decât dacă e necesar, nu iertăm decât de suntem inferiori cuiva, nu iniţiem ceva bun decât de e util… Ah, bârfim.
Nu atingem pe altcineva căci apropierea sperie. De ce mă întreabă, ce vrea, cine e??? Suntem ca nişte cetăţi ce se consideră continuu asediate. Asediul unei comori seci. A te lăsa atins înseamnă a da la iveală că nu ai ce apăra. Un gol nu poate ce nici nu e sesizabil de tine, dar e condamnabilă azi. haha. Se falsifică personalităţi pentru a decora coşul impotenent, ambalându-l in modelul de seif A605 v.3 firma Gucci. Impresionant!
“Hai la bere/film/pârjoale prăjite” apar în momentul când singurătatea sperie. Plictisitor să priveşti în gol..
Nu ne mai miră nimic, suntem gata pentru totul. Oameni rigizi, apersonali. Aproape.
via Introspecţie socială. | Ceziceu.
