Poate de aia evit sa merg la spectacole de vreun deceniu. Cel mai mult mă dezgustă patetismul actorașilor afectați și sclivisiți, obligatoriu geniali, cu pletele aruncate pe spate și ochii dați peste cap, pompozitatea, falsul, artificialul, tonul declamativ de scolar impus elevilor de profesoara de româna, atunci când îi obligă sa recite expresiv poezii învățate pe de rost, replicile strigate pe scenă cu o voce apocaliptică. Mă irită în special funcția atribuită teatrului de intelectualii basarabeni, exprimata prin formula Teatrul este oglinda societății. De aici, bineînțeles sunt extrase alte obligații morale pe care urmează să le îndeplinească dramaturgia națională sau de partid, prima dintre care ar fi cea educativă.
Dar cât îmi sunt de simpatici tinerii și bătrânii care privesc la această artă răsuflată ca la un templu, ca la ceva elevat, care te transpune în altă lume. Păi e normal să fie așa, dacă ești obligat să te plictisești îngrozitor timp de două ore pe altarul sublimului și al frumosului, în maniera în care asociază creștinii ortodocși slujbele religioase, la care participă absenți, total pe alături, dar care ii solicită pentru că sunt nevoiți să se chinuie, adică să se jertvească, ascultând predicile papagalicești ale preoților in picioare timp de câteva ore. Deh, totul își are prețul său, inclusiv sacrul și frumosul…
enervant.wordpress.com