Statisticianul este şi el un artist atunci cînd îşi depăşeşte condiţia de simplu numărător al incidenţelor şi atribuie cifrelor o formă de existenţă nouă - a diagramelor, a tabelelor sau a curbelor. Nu ar fi vorba doar de avantajul “obiectivităţii” (lumea matematicianului posedă acelaşi grad de ficţiune precum cea a artistului nematematician), ci probabil de atuul clarităţii şi al simplicităţii liniilor. În cîteva linii încap destine, şanse de viitor şi consideraţii despre trecut: (sursa: www.demoscope.ru)

Diagrama încearcă să surprindă cantitativ procesul sinuos prin care a trecut limba rusă în ultimul secol, prin prisma numărului de vorbitori. Cei 150 de milioane de vorbitori (care o consideră limbă maternă, natală) ai limbii ruse, atestaţi în anul 1900 în Imperiul Rus, au rămas cam tot atîţia, după un veac marcat de expansiunea intensă a limbii ruse prin mijloace economice, politice, ideologice şi militare. Dacă mai adăugăm aici un factor de fond, inerent întregului mapamond, precum creşterea populaţiei, care nu a ocolit Rusia, sau controlul exclusiv deţinut de URSS (retorica unităţii şi fraternităţii la nivel unional este falsă, de fapt, Uniunea Sovietică a fost un acvariu în care peştii vorbeau, pluteau şi mureau în limba rusă), pe o mare parte a globului (Cuba, Europa de Est, Vietnam, Coreea, China etc.), tabloul devine foarte trist. Cîteva tălmăciri şi schiţe ar fi cel puţin utile pentru a surprinde peisajul. Perspectiva: forţa unei limbi rezidă nu numai în numărul de indivizi care o vorbesc în interiorul statului naţional, cît, mai ales în prestigiul de care se bucură în străinătate, adică numărul de inşi care, neconstrînşi, prin liber acord ar fi gata (sau chiar ar dori) să înveţe o limbă sau alta, în cazul nostru limba rusă. Primul indice: numărul total de vorbitori ai limbii ruse din statele est-europene, adică foştii aliaţi socialişti, s-a redus într-un interval de doar 15 ani mai bine de două ori (datele includ - atenţie! - şi ţările slave). Astfel, în 1990, cifra vorbitorilor de limbă rusă din statele europene ex-socialiste era de 44 de milioane, iar în 2004 numărul era doar de 19 milioane. Rusa a pierdut dramatic în favoarea limbii engleze, în primul rînd, dar şi în faţa altor limbi europene (franceza, spaniola, germana). Acum, limba rusă este studiată doar în cadrul facultăţilor de studii slavone sau rusistică. Statutul prestigios de absolvent al unei instituţii de învăţămînt din URSS nu mai este invocat drept certificat de certă valoare profesională, fiind înlocuit de prestigiul de a fi absolvent sau stagiar al instituţiilor de învăţămînt din Occident. Mai mult, absolvenţii universităţilor sovietice se străduiesc să nu afişeze acest fapt. Al doilea indice: în Europa de Vest, cifrele se supun aceleiaşi logici fatale. Astfel, numărul elevilor care studiază limba rusă a scăzut în Elveţia cu 1/4 faţă de anul 1990, în Germania - de 2 ori, în Franţa - de 2,5 ori, în Norvegia - de 3 ori, în Olanda - de 5 ori. Emigranţii ruşi s-au integrat deja în societăţile de adopţie. Dacă emigranţii primului val (emigranţii albi) au părăsit ţara din motive politice (pentru a-şi proteja viaţa) şi militau pentru păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor naţionale ruse (pornind de la ideea că regimul comunist nu face decît să nimicească patrimoniul cultural rus şi sperînd că acest iad va dispărea curînd), următoarele valuri de emigraţie poartă un caracter predominant economic, iar emigranţii sînt indivizi care se străduiesc să se integreze cît mai bine în societăţile unde au ajuns, pentru a putea beneficia de avantajele materiale şi sociale ale apartenenţei la naţiunea titulară. Al treilea şi al patrulea indice (recurs teoretic): un alt criteriu ar fi funcţionalitatea unei limbi, capacitatea ei de a furniza avantaje imediate, ascensiune pe plan material, social sau ierarhic (cel mai concludent este cazul limbii engleze). Limba rusă a pierdut întrecerea în Rusia însăşi. Informatizarea rapidă, Internetul, globalizarea şi deschiderea accesului la tehnologiile înalte au dus la creşterea prestigiului limbilor europene (în primul rînd engleza, dar şi germana, franceza), care sînt studiate cu mai mult interes de elevi şi studenţi, întrucît oferă avantajele găsirii unui loc de muncă mai bine plătit. În fine, momentul sublim: limba rusă a încetat să mai fie limbă model, limbă ideologică alternativă. Şi-a pierdut statutul de limbă a anticapitalismului (statut care i-a asigurat adeziunea unor cohorte întregi de intelectuali în Vest, dar şi în alte părţi ale lumii). Limba rusă nu mai e semnul de protest împotriva valorilor capitalismului (spaniola este acum), nu mai este nici limba colectivismelor (japonezii şi chinezii sînt modele mult mai eficiente), iar în plan politic a fost asociată doar cu AK-47 şi T-34. Altermondialiştii nu se regăsesc în limba rusă (summitul “Cealaltă Rusie”, organizat de Kasparov în ajunul întîlnirii G-8 de la Sankt-Petersburg de anul acesta, nu este o manifestare antiglobalistă, este doar o petiţie a unei părţi considerabile a societăţii civile ruse pentru salvgardarea democraţiei în Rusia), utilizînd franceza, spaniola şi engleza în scopurile lor. Chiar marxismul vorbeşte engleza: economia politică a devenit economics, propaganda de partid poartă astăzi numele de PR etc. Partea veselă a tabloului este că primii trei indici ar putea fi săltaţi cumva, prin promovarea unor politici chibzuite, înfiinţarea unor misiuni culturale în capitalele occidentale, organizarea cu ajutorul petro- şi gazo-dolarilor (acum în abundenţă în Federaţia Rusă) a unor cursuri de limbă rusă pentru străini. Al patrulea indicator nu ţine însă de bani în modul direct, nici de capacităţile statului. Este un lucru “din altă lume”. Este o trăsătură pe care o limbă, o cultură sau un mod de gîndire o poate căpăta cu greu prin coincidenţa fericită a existenţei unor indivizi excepţionali care să-i dea culoare.