„Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fos osândit la moarte, s-a căit…şi a zis: Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” (Matei 27:3-4)
Sunt situaţii în viaţă când ajungi să te simţi un Iuda. Iar dacă nu ai sensibilitatea şi bunul simţ s-o recunoşti, ceea ce se întâmplă deseori, atunci au grijă alţii să o facă în locul tău. Chiar Biblia spune că: „…nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină” (Luca 8:17).
Expresia „Iuda vânzătorul” a căpătat un sens aparte şi o valoare stilistică specifică în cultura tuturor popoarelor creştine. Acest nume este atribuit tuturor celor care au comis un act de trădare. Dar nu asupra delictului vreau să mă opresc acum căci este un subiect „saturat” deja pe la noi şi cunoaştem toţi gravitatea acestei fapte, mai ales că am fost fiecare din noi şi nu o singură dată, în pielea lui Iuda. Un lucru mai grav pe care vreau să-l remarcăm este că noi, sau unii dintre noi, am mers mult mai departe de limitele lui Iuda, având neruşinarea să nu ne recunoaştem fapta dezgustătoare, lucru pe care Iuda l-a făcut în ultimul moment. Poate că unii aşteaptă „ultimul moment”…? Oare este cineva care îşi cunoaşte ziua morţii…? Bineînţeles că Iuda fiind chinuit de remuşcări şi regrete şi supus unei presiuni diabolice îngrozitoare, în cele din urmă a cedat curmându-şi singur viaţa punându-şi ştreangul în gât, pas greşit care îl va costa o veşnicie de chinuri şi păreri de rău.
Dar mă întreb, care va fi sfârşitul celor care nu au bunul simţ să recunoască că au greşit şi cum îşi vor petrece veşnicia, mai ales că aceştia continuă să trădeze minţind cu sânge rece? Or, aceasta, după părerea mea, este o încălcare mult mai gravă decât cea a lui Iuda. Iar dacă compar timpul trăit pe pământ cu eternitatea atunci mă întreb cât de mare este miza? Trădarea este un păcat, cosecinţele căruia sunt suportate de cel puţin două persoane.
Dacă ar fi o împărţire pe categorii a păcatelor după gravitatea lor, împărţire pe care unii o şi fac, atunci acest păcat ar trebui să fie cap de lisă cu cea mai dură sancţiune posibilă.
Ştiu că este mai uşor să stăm într-o parte şi să analizăm cazuri legate de trădare dacât să fim în vâltoarea evenimentelor. Şi cand ne gândim că cea mai umană calitate a omului este cea de a face greşeli atunci parcă ne mai domolim cu criticile. Cu atât mai mult că sunt şi dedesubturi pe care nu le cunoaştem şi de multe ori influenţaţi de pejudecăţi sau curente de opinie mai facem şi confuzii.
Totuşi, atuci când ne raportăm la viaţă prin prisma veşniciei putem constata că nu este înjositor să recunoaştemi că am greşit minţind sau trădând pe cineva. Dar chiar dacă este ruşinos şi umilitor cred că este mai onest şi mai frumos să o facem. Bineînţeles că cel mai plăcut şi corect ar fi să nu săvârşim asemenea greşeli şi să evităm situaţiile care ne-ar pune în pericol propria integritate dar şi inegritatea altora.
Fereşte-ne Doamne de trădare!
