Mi-a plăcut dintotdeauna să mă surghiunesc în camera mea, în braţele reci ale unei cărţi. Mai târziu, să mă retrag, departe, în braţele albe ale cutărei fete. Aveam şi atunci, în pruncie, groaza asta de a primi oaspeţi, neamuri. Mă ascundeam de ei, pur şi simplu. Fobia a ţinut până astăzi. Acum nu mă mai vizitează nimeni. Măcar se scutesc singuri de solicitudinea mea obosită. Mi se comunica periodic verdictul familial că-s "ciumat". Pentru că mă ascundeam de rude şi cunoscuţi. Nu suportam să-mi tulbure litania, procesiunea maniacă a gândurilor. Căci aşezam frumos fiecare zi lăsată de Dumnezeu în sertarele minţii mele. Meticulos, cu răbdare. Era nevoie de timp pentru această îndeletnicire. Uram pe oricine îmi întrerupea procedeul ăsta obsesional. Până şi în ziua de azi mă dau cu greu scos din casă înainte de a fi apucat să petrec cu mine însumi măcar două ore de "inventar".
Am mai scris că singura realitate valabilă pentru mine e cea din capul meu. Ce e în afară e tulburare sau chiar patologie. Firescul e în mine. La fel şi fluxul vieţii. Gălăgia exteriorităţii e de natură să mă fugărească, să mă înstrăineze de mine. Acţiunile mele chinuite sunt tot atâţia paşi în afara mea. Departe de ceea ce sunt eu. Mi se pare acum că acţionând mă îndepărtez de adevărul meu. Adevărul care mi-e sprijin, deşi nu l-am cunoscut pe de-a-ntregul vreodată, cel mult l-am bănuit.
