În rockul rusesc este ceva deosebit. Mă refer în special la rockul născut din era sovietică, la legendarele „Kino”, „DDT”, „Alisa”, „Nautilius Pompilius”, „Akvarium” etc. Am putea spune că este vorba aici mai mult de lirică decât sunete. Spre deosebire de muzica occidentală, care se rezumă la forme, la manifestări exterioare, la iluzii, rockul rusesc este o poezie, este o formă a cultivării sufletului pentru a-l ridica la noi trepte.
Observ că odată cu trecerea anilor, fanilor rockului rusesc se transformă în „veterani”, pe lângă tinerii împânziţi zi de zi cu gunoiul cultural euro-american, care mai mult relaxează cerebelul şi distruge spiritul. Rockul rusesc a devenit o „clasică”, o cultură „elitară”, o etichetă a persoanelor care preferă să nu devină victimele modei şi a valurilor, considerând că ceea ce este frumos nu moare.
