Era o zi de duminică. Dimineaţa am participat cu toată familia, la închinare la biserica “Buna Vestire”, din care facem parte. La începutul programului, care cuprinde laudă şi închinare, mărturii şi rugaciune suntem toţi. În timpul predicii, avem lecţia la Şcoala Duminicală, pentru cei mai mici care, încă nu înţeleg prea multe din mesaj, dar deja încep să simtă clar, “furnicile care aleargă prin pantaloni”. Deci, prima parte a programului la ei trece mult mai greu, deoarce sunt rugaţi să stea relativ cuminţi, şi vorba ceea “Unde ai văzut babă frumoasă şi copil cuminte”. Cel mai mic voinic al nostru numără pe degete cît mai are pînă plecăm la lecţia pentru pici. Ca să fim mai expliciţi Beni nu prea ascunde plictiseala de a sta la închinare şi bucuria cînd aceasta se încheie.
În seara acelei zile de duminică, eram la rugăciune cu întreaga familie. Tatăl numai îl dojeni-se pe haiducul cel mai mare pentru că făcu-se ceva… iar cel mic asculta atent… De obicei, micul, adică Beni, este primul care se roagă, apoi fratele său mai mare Andrieş, mama, iar tata încheie. Beni începu: “Mulţumesc Doamne, pentru această zi…, pentru biserică… ” Eu(mama), auzind aceasta, m-am bucurat nespus de mult şi am adăugat cu voce tare, “Mulţumim, Doamne” dar Beni a continuat”… că s-a terminat…” tata se străduia din greu să nu izbucneacă în hohote, dar şi eu abia m-am mai putut stăpîni… “te rog şi pentru badea să nu mai facă prostii…” aici stăpînirea mea m-a părăsit dar şi ceilalţi n-au mai rezistat…
Am reluat rugăciunea noastră abia după o porţie bună de rîs la care, poate a participat şi … cerul…
