Acum vreo trei nopţi (înainte de coşmarul acela în care un bătrân era ucis şi o dragoste cu accente nebuneşti devenea, ca urmare, imposibilă), m-am visat la concertul lor. Tocmai dădeau cep la Behind The Wheel - una din piesele pe care, mă confesez, o pot cânta întocmai originalului, în cap!, fără a omite nici cel mai mărunt suneţel, nici backing vocal-ul executat sexxxsssi de M.L. Gore. În vis, era cântat un remix al BTW, care avea în deschidere o broderie barocă de clape (identificabilă, de altfel, şi-n original). Şi, foarte repede, noi, din public, "ghicisem" ce ni se bucătărea.Da, Depeche Mode a reuşit din nou sound-ul profund corupt cu care ne-a gratificat (mai ales) de la impecabilul Violator încoace! Amestecul excepţional proporţionat între demonic (bemolic?) şi dubios, căzut-angelic (mereu m-am întrebat, şi o să mă mai chestionez încă: cumpănind între Dave şi Martin L., who's who, care-i îngerul şi care-i demonul trupei?). După cum am tras şi eu cu urechea, pe unde am putut..., Sounds Of The Universe este o punte cu puternice opţiuni electro între munca lor din anii '80 şi reuşitele absolute (puţin înainte, dar şi după dezintoxicarea lui Dave - 1996 - şi câştigul în tonalităţi grave obţinut de vocea lui), de maturitate: Sounds Of Faith And Devotion, Ultra, Exciter şi Playing The Angel. Dl. "inginer" Fletcher şi producătorii par a fi reuşit recuperarea unor efecte sintetice pe care le credeam uitate şi revolute: de pildă, sunetul acela "lichid", ca de curent electric îmblânzit cu biciul ca să cânte. Dar şi un surprinzător şi bine temperat electro-funk - rezultă atât din tempo, din beat, cât şi din armoniile de chitară. Dintre producătorii faimoşi de track-uri techno, cel care mi s-a alipit bine, în minte, de acest tip de efect synth este germanul Sven Väth.
Îi regăsim anul acesta pe cei trei britanici bine înfipţi - stăpâni pe ce ştiu face de aproape treizeci de ani - în tradiţia lor sonoră dark-synthpop, electro-gothic. Nesfârşite overdrive-uri tânguitoare, şi în falset, de chitară (Come Back) şi acel liquid electro deja pomenit însoţesc, în numeroase rânduri, partea rezervată lui David Gahan, cântarea propriu-zisă. Delicatul Gore şi-a reţinut numai pentru plăcerea dumnealui sensibila Jezebel, unde face proba calităţilor sale componistice şi vocale cu asupra de măsură - de câteva albume încoace, balada lui Martin e un obicei. Dragele lui (şi-ale mele) crescendo-uri şi tremolo-uri întunecat-romantice, ce se sparg într-o clipită în rostuiri melancolice, nimic excesiv patetic, însă. Bucata halucinantă alocată clapelor în Jezebel evocă coloana sonoră a unui noir franţuzesc din anii '60 (aşa îmi place mie să îmi închipui) - vezi şi I Want You Now de pe Music For The Masses a aceluiaşi, dar şi Behid The...
Ăă, da, cred că Dave e ţiganul trupei, lăutarul, el, cu vitalitatea lui, cu forma lui de zile mari şi vocea cosmică. Iar Martin - gingaşul perfecţionist, inhibat şi exhibiţionist în aceeaşi măsură, măcinat de melodice atacuri de panică. Interpretarea efeminată, lirică, a lui Gore străluceşte mai cu seamă în contrabalans cu cea infernală a lui Gahan, dublând-o în mod revelator pe a acestuia. Susţinând-o bine din spate, îndulcind-o. Amândouă, puse laolaltă, căpătând proporţiile unui cor antic! Hm, ades, în Gore pare că ţipă frumos un veşnic infans (Wiki spune: "L'infans, terme de Sándor Ferenczi, désigne l'enfant qui n'a pas encore acquis le langage"). Cu cei doi, atât de compatibili pe scenă, nu ştii niciodată care pe care salvează sau duce în păcat (mă cutremur mereu la The Sinner In Me - progenitura asta cvasi-prodigyescă de pe Playing The Angel!). Muzica lor pare când o cădere din lume, dar numai până la gurile Iadului - acolo unde îşi târăsc paşii, în neostoită tortură sufletească, îndrăgostiţii trădaţi; când o înălţare, dar numai până la o altitudine care să permită o zgârcită privire în fugă asupra Paradisului.
