Vameşi corupţi, şoferi (ne)buni şi viaţa ca-n filme

Cea mai rapidă şi mai dezinvoltă trecere de vamă din toate timpurile. Aşa aş putea caracteriza ultima mea intrare în MD. Nici la RO, nici la MD vameşii nu s-au sinchisit măcar să se uite la noi în timp ce ne luau actele la control. În aproximativ 6-7 minute, unul din şoferi a revenit cu maldărul de paşapoarte în mână: “Mergem”! Eu am avut o reacţie din filmele alea stupide, comedii ieftine şi bune pentru toată lumea, “GATA?!” La republicomoldoveni scenariul s-a repetat sută-n-sută. Adevărul e că în ambele cazuri şoferii se salutau cu vameşii ca şi când se vedeau după un chef de weekend.

A propos de filme. Înainte de senzaţia de comedie ieftină din vamele MD-RO, am trăit şi 10 minute de un alt tip de film ieftin: apocaliptic pe nepusă masă. Din alea în care din nimic se iscă un mare cataclism, sau, când o groază de lume moare dint-o confuzie banală. Pe un pod, nu ştiu exact care, dar cu siguranţă unul construit după inundaţiile din 2006, se circula pe un singur sens, din cauza unei echipe de intervenţie, cu maşina din dotare instalată pe o porţiune a podului. Povestea filmului „apocaliptic” însă, începe un pic mai devreme. Unul din şoferi îi spunea celuilalt, cu vreo 30 de minute înainte de a ajunge pe pod, că ar fi bine să se alimenteze, că se termină motorina până la următorul PECO. Celălalt refuză să o facă, zicând că oricum mai are o canistră de 20 de litri de motorină. Ei, uite că la mijlocul podului, cu 6-7 metri înainte maşinii de intervenţii, motorul microbuzului nostru moare. Ce să zic, imagine comică şi nu prea.

Şoferii coboară, dar nu pot ajunge la rezervor să toarne motorină pentru că alături se circulă. Într-un final, ajutaţi de cei de la intervenţie care opriseră circulaţia de tot, reuşesc să toarne motorina, dar fără vreun efect. „Sprinterul” nu porneşte, pentru că circuitul intern era fără motorină. Şoferii înjură şi sunt la rândul lor înjuraţi şi claxonaţi de cei care au trebuit să aştepte pe pod ca cei doi să toarne motorină. Claxoane şi vorbe de duh despre mamele şi mai tot arborele genealogic al şoferilor MD. După alte cinci minute, unul din cei doi şoferi MD care, de altfel, i-a înjurat tot drumul până (şi, culmea, şi după) pe şoferii RO, reuşeşte să oprească un microbuz care acceptă să îl scoată de pe pod. Şoferul, RO, s-a dovedit a fi foarte drăguţ, dar acest lucru nu a schimbat nicicum părerea preconcepută a şoferului MD despre şoferii RO, chiar dacă a ieşit din încurcătură ajutat de unul din aceştia.

Am ajuns de la Bucureşti la Chişinău în mai puţin de 7 ore!!! Şoferul, Eugen îl chema, era un cascador înnăscut. Avea experienţa traseelor spre şi dinspre Italia, Ucraina şi Rusia. Cea mai tare faza a fost atunci când lângă Crasna am trecut de postul de Poliţie Rutieră cu 130 de km la bord.

În rest, poveşti de şoferi cu femei şi chefuri, precum şi o istorioară cu un vameş semicorupt-semianalfabet. Cu vreo câteva luni în urmă, Eugen venea spre MD. Doi dintre pasagerii lui, după ce trecuseră vama RO, au coborât şi au zis că nu mai merg în MD. Şoferul, mirat, a întrebat de ce, dar nu i s-a răspuns. Avea să afle peste două zile la reîntoarcerea în RO. Cei doi „călători”, erau, de fapt, reprezentanţi ai „poliţiei interne” a vameşilor. Unul din ei trecuseră vama cu un paşaport românesc fals. Cel care a efectuat controlul atunci (preupun că a facut-o exact ca acum, în câteva minute) a fost „mustrat”, dar, se pare că şi-a păstrat postul, atât Eugen cât şi Dinu (celălalt şofer) salutându-l la intrarea în vamă, cu Eugen spunând: „Aista îi aciala di cari ţ-am povestit”. Ciudat? Nu! Chiar dacă e UE, e, totuşi, RO!

E al doilea asemenea caz. Un caz similar mi-a fost povestit de un alt şofer în ceea ce a fost cea mai lentă şi mai enervantă trecere de vamă. A fost în ziua în care îmi luasem viza, blestemata de viză tip C. A fost prima dată când trecusem vama prin Cahul. Am fost dat jos, mi s-a cerut invitaţia şi pus să povestesc de ce, cum, când, practic anulându-se autoritatea Consulatului şi transformând vama într-o a doua Ambasadă. Partea proastă e că nu s-au limitat la mine doar. Rând pe rând, unul ca unul, toţi au fost daţi jos şi supuşi unui interogatoriu ce a durat aproape 3 (da, TREI) ore. Era noaptea în care Steaua a luat bătaie de la Slavia, că auzeam cum treceau vameşii comentând. Motivul comportamentului execrabil al vameşilor mi-a fost explicat de şofer. Câteva zile înainte de noi, tot el, la aceeaşi tură de vameşi, a trecut în vreo 10 minute. Le-a zis vameşilor că toată lumea merge la consulatul Italiei să deschidă viză, că toţi au acte, că totul e OK. Au fost lăsaţi să treacă. La doar două zile după, 4 din cei care trecuseră vama în acea seară au fost prinşi încercând să treacă ilegal frontiera lângă Porţile de Fier. Acum, eu un lucru nu înţeleg, dacă vameşii în cauză au dat-o în bară, de ce au mai fost lăsaţi „să presteze”, atât în primul, cât şi în al doilea caz!?!?!?! Mă rog, necunoscute sunt căile corupţiei...

O să închei epopeea filmelor de prost gust cu o melodramă ieftină, dar cu priză la public şi asta. În timp ce în RO există campania „Tu ştii ce face copilul tău acum?”, în MD, UNICEF-ul şi Guvernul au iniţiat o campanie cu privire la cazurile de abandon cauzate de plecările masive ale republicomoldovenilor la spălat cururi, cules de căpşuni şi construit de vile în Italia, Spania, Grecia, Rusia şi Portugalia. Campania mi se pare OK, atât partea video cât şi cea radio, deşi autorii s-au scremut prea mult atunci când au pus copiii din spoturi să vorbească în dulcele grai moldovenesc pentru a-i forţa, oarecum, autenticitatea.

Întâmplarea face că în vamă am văzut la cineva care stătea lângă mine în microbuz un ID de plastic diferit de ceea ce văzusem până atunci. Curiozitatea sau indiscreţia, dacă vreţi mi-a fost satisfăcută fără ezitare. „E un permis de şedere permanent spaniol”, mi-a spus el. După care, adăugă, nu neapărat cu un aer de superioritate, cât cu unul de mândrie asumată, în timp ce eu examinam permisul: „Altfel te simţi având aşa ceva”. Mi-a spus că îi e silă să se întoarcă în MD, dar că trebuie să o facă pentru a perfecta actele şi să îşi ia copii si soţia încolo, „încolo” însemnând o localitate la 100 de km de Barcelona.

„Cu o zi înainte mă scăldam în mare, iar acum trebui sî îngheţ”, spuse el chiar cu câteva secunde înainte de a auzi la radio un spot din acea campanie UNICEF. Am tăcut amândoi. M-am uitat pe furiş la el. Parcă se înnegrise un pic la faţă. Nu a mai zis nimic, doar în Chişinău deja, mă speriase, sărind de pe scaun şi întrebându-mă/ întrebându-se: „Da’ unde-i stadionu’? L-au dărâmat, nu? Ş-aici s-au băgat...” (E fostul stadion central din Chişinău pe care comuniştii vor, chipurile să îl reconstruiască, dar deşi l-au dărâmat de aproape un an, reconstrucţia nu a început. Poporu’ zice că e vorba de nişte terenuri pe care unii nu au niciun interes să se bată mingea...) A urmat o serie de „urări de bine” la adresa comuniştilor din partea fericitului posesor de „permis de şedere spaniol” şi încă un drum, Chişinău-Bălţi.