Bun, dar nu despre asta scriam :) Tocmai am citit în Dilema veche tema numărului - despre conflicte. La interviu cu domnul Ciumăgeanu m-am oprit: enough is enough, ca să fiu în acelaşi ton cool englezit. Dar pînă acolo, vorbind de conflictul in online, am observat ceva: cei care scriu, cu o excepţie, nu au răbdarea, poate nici motivele să treacă de un nivel de suprafaţă, descriptiv, ajutaţi de categorizare şi stereotipuri. Nu că lumea virtuală i-ar ajuta în vreun fel să dorească să analizeze mai adînc... însă eu cred că s-au cam grăbit să pună diagnostic înainte de a cerceta.
Eu una cred ca putem afla lucruri noi despre oameni urmărind felul în care construiesc relaţii cînd nu sunt faţă în faţă, cînd trebuie să se ajute de alte repere decît cele tradiţionale, cînd în fine, trebuie să construiască ceea ce, în offline, văd cu ochii şi aud cu urechile. Este mai greu să stabileşti relaţii via internet, dar multe pot fi autentice (întrebaţi bloggerii). Revoluţia se face cu uşurinţă pe internet, dar există locuri în geografia virtuală unde angajamentul este mai mare decît în viaţa reală, unde implicarea duce la rezultate de care să se poată bucura orice trecător, pînă şi cel care trece ca să conteste.
De asemenea, faptul că cineva este sau nu este anonim nu se judecă după publicarea sau ascunderea numelui. Eul digital e compus diferit, probabil mai greu de surprins, etichetat, pus la cutiuţă şi strigat cînd îi vine rîndul la cuvînt. Dar asta nu înseamnă că nu există sau că e de dispreţuit.
De fapt, posibil că virtualul, fiind incontrolabil, să ne sperie în aşa hal încît să construim poveşti - cele mai multe negative, unele apocaliptice - ca să avem iluzia controlului. Dacă lumea din afara ecranului poate, mai bine sau mai rău, să fie controlată, prin ce am exersat pînă acum, virtualul este o oroare: toată lumea se ceartă cu toată lumea, nu ştim cine pe cine iubeşte (nu am auzit de căsătorii virtuale), nu avem dovadă, nici garanţie, nu ştim unde începe şi unde se termină spaţiul, care sunt limitele timpului, există o istorie, există grupuri, cum sunt ele, cum arată istoria...cîte şi mai cîte.
Pentru mine, ar fi fost o cauză mai bună (că tot se menţiona într-un articol) ca măcar unul din semnatarii articolelor să se întrebe cine sunt acei care formează lumea virtuală, în loc să afirme ce este lumea virtuală, scuturîndu-se - "vai, cît e de dizgraţios în virtuaaal".
În mod straniu, acest spaţiu detestat ar fi trebuit să fie raiul intelectual, imperiul cuvîntului, al textului care se autoperpetuează; seducător, nu?
